Arhivele lunare: Mai 2017

Labirintul

Un zeu i-a cerut unui muritor să-i facă o jucărie. Acesta, zurliu din fire, i-a făcut labirintul. Plin de linii oblice, curbe, intersecții. Un loc unde numai înțeleptul ținându-se de mână cu eroul pot supraviețui. Perdiție curată. Se spune, pe la colțuri, că așa au dispărut zeii.

Un muritor, aiurit, împraștiat în milioane de silabe nespuse, crede că singura lege validă a naturii este involuția. Trecerea de la diferit la identic. Indiferent de starea de agregare a fiecăruia, de la trufie la deznădejde. Natura se uită cruciș la el și încearcă să bage sub preș ultima sa mare infracțiune asupra speciei, dragostea.

Tu, injectată subcutanat , in doze mici , îmi șoptești prin toți porii că întâmplarea asta e ca un disc de vinil, fiecare câte o parte, niciun DJ neputând să-l mixeze.

Eu știu că e doar un  joc al minții și al trupului, labirintul perfect, linia dreaptă, cum bine-i spunea prin cărțile sale orbul ce a avut nefericirea să afle lumina.

Docta ignorantia

Suntem doi bieți actori sociali care atribuim și interiorizăm semnificații.  Rațional nu putem intui infinitul . Ne rămâne atingerea  ca cea mai profundă formă de cunoaștere.

Mă privești si zâmbesti. Mi-arăți sânii dornici de haptoterapie.  Fluizi, curg ca ceasurile lui Dali. Așteptând, ne ruinăm frumusețea caligrafiind secunde pe sfârcuri.

Telefonul, doza noastră zilnică de morfină, ne anunță rece că am mai îmbatrânit cu un mess. Mess scurt și izbăvitor ca un sex pe centură.

Lumea înconjurătoare ne trimite zilnic în team buildinguri despre folosirea corectă a minciunii. Atunci când adevărul nu mai e relativ. Ci particular. Corelativul clipei.

Seara îmbraci t-shirtul aruncat la rufe murdare, cu urmele mele decolorate. Te uiți în oglindă. Vine perfect. Ca o verighetă pe inelarul singurătății.

Peratologia sufletului

Sunt un măr otrăvit. Și adiaforic. D-ăla pyrronian, indiferent față de realitatea însăsi, când este negată orice substanțialitate fizică, orice esență, fiindu-i acceptată numai aparența.

La o țigară, îngerul mi-a spus să-mi fac curat pe alee. În fiecare anotimp. Îi vine foarte greu să mă urmeze.

Nu e numai pectină, sunt și chiștoacele și mucurile tale, i-am spus revoltat.

Idiotule, alea sunt femeile fum cărora le-ai pus trup și le-ai vândut singurătate.

Pot face o piramidă în folosul comunitătii și la două treimi de vârf si o treime de bază, ce pleonasm, putem ascunde verbul a uita.

Prostule, e cel mai inutil verb de p-aici, fă-l mai bine impersonal. Urăsc conjugările. E singurul contract pe care-l pierd

Sunt un măr otrăvit.

Ha, ha, ha, noi nu suntem Alba ca Zăpada. Smile. Candid camera.

Viața.

Reîntoarcerea în minunata lume nouă

Mate, ia o cazma cu coadă d-aia de salcâm, nu încerca să mai trișezi cu chinezăriile alea de plastic, îi musai să sapi adânc și să îngropi toate iubirile și părăsirile, trupurile și mutilările lor casuale, sufletele, Dzeu ți-a pus în mână cel mai al dracului bilet de loterie în alb, nu-ți cere în schimb decât un selfie alături de rigor mortisul acestora pe blog, aruncă și oglinda aia a cărei abureală te mințea că sunt în viață, nu-ți fie jenă, nimeni nu va sesiza capitularea ta execrabilă, sunt deja ocupate să-si vândă door to door sufletul, deh, e marfă perisabilă, ai nevoie, mate, de tentativa asta lucidă de respirație, fii din nou zurliul ăla frumos ce-și caută nemăsura și scutură-te de cuvintele din urmă, nu mai sunt aureolă, au coborât în jurul gâtului și aduc a funie, hai, mate, pe biletul ăla de loterie scrie clar că viața nu e o distanță, ci o absență motivată între două singurătăți.

Save Our Souls

Îmi este interzis Braille-ul trupului tău

Cuvintele-cârje, alea noduroase, cu mers de interregio, s-au retras în depou. Dorm, spate-n spate, cu acarii vinovați de relele lumii.

Pauzele tale transmit solemn: trei puncte trei linii trei puncte. Telegrafistul îsi face selfie. Hypatia a pierdut manuscrisele . O gagică pe cinste în rest. Creștinii au jupuit-o de vie cu cochilii de stridii.

Umbra ta zgârie, umbra mea mușcă. Nimeni nu mai are timp ca să ierte.

În fiecare dimineață jumulesc iarba ce-mi crește pe mâini din cauza ploilor. Am făcut deja o căpiță. Blegule, strigă copilul ăla ce mă urmărește de ceva timp, nu vezi că-i regina nopții?

Duminica

Nu ești tu cea mai frumoasă ochelaristă din lume. Aceasta rămâne, pe veci, gagica colegului meu de bancă, dintr-a zecea. Niciodată nu i-am spus-o. Cred că o iubesc, încă.

Nu mai încerca să fii raționala. Ne naștem nebuni. Ne învârtim prin condiționalitățile impuse de adulți și devenim proști și nefericiți. Din când în când, murim. Așa spun psihanaliștii care l-au citit pe Cioran. În Joia Mare, preoții încheie slujba cu cea mai frumoasă frază evanghelică: rătăcirea din urmă, mai rea decât cea dintâi. Matei nu cred că l-a citit pe Cioran.

Pentru că moartea ne poate doar ucide, ne vom lepăda zilnic unul de celălalt ca de o carapace ce ne-mpiedică să creștem.

At Grand Central Station/ Like a blind turtle finding a log a sea:/  Our chance meeting…niciodată n-am știut dacă e un haiku sau o mărturisire pe care aș putea să ți-o fac în somn

Ticălosul din fiecare

Singurele borne ale vieții sunt momentele în care devii ticălos.

Nu ești ticălos dacă minți, furi, ucizi sau abjuri.

Pentru că oricare dreaptă minte, oricare adevăr e curb, iar timpul, însuși, e un cerc.

O spune clar și cu dispreț piticul ăla al lui Nietzsche.

Francisc nu se ascunde în spatele personajelor. Cere să predicăm fără  cuvinte.

Ticălos am devenit când m-am transformat într-o vitrină luminoasă. Dimineața am găsit la picioare o cutie cu chibrituri arse

Pe la 1886, inainte de a muri, Ivan Ilici își dă seama ca viața i-a fost gândită și făcută de altii. Nu s-a schimbat nimic.