Arhivele lunare: Aprilie 2017

Poveste (1)

Într-o zi, femeia care scria poezii a murit. Natura și Dumnezeu au fost indiferenți, iar lumea a încercat să compenseze pierderea printr-o plonjare în atemporal și gregaritate excesivă.

Înțelepții spun că nu ne putem lecui de moarte. Știința confirmă acest lucru și recomanda izolarea dimensiunii uzurpatoare a timpului, aia cu amintirile. Și să nu uităm că orice călătorie pe care o facem e pentru a fi singuri. De asemenea, e interzisă siluirea timpului dincolo de legile mecanicii newtoniene.

Dostoievski are un tip, Feodor. pe care îl caracterizează în trei propoziții: ” îl podidiră lacrimile. Era sentimental de felul lui. Hain și sentimental. ” Întodeauna am uitat să trec în CV chestia asta, deși o rostesc la fiecare spovedanie.

Femeia care scria poezii se pare că nu a existat. Cum nu cred că a exitat nici Lazăr, dintr-o altă poveste. Matematica sugerează c-ar fi o asimptotă la existența-mi absolut plicticoasă, nedivizibilă cu doi.

Cehov spunea că Ibsen nu e dramaturg, piesele sale ne-având nimic din viață. Un altul spunea că păcatele ne sunt date pentru a crede. Între chestiile astea, povestea. Și mirosul pestilențial al adevărului.

 

 

 

Scrisori (12)

Strânge-te puțin, iubi, fă-mi și mie loc în mine, sunt obosit, încerc zadarnic să sparg ferestre în cerul ăsta declarat, statistic și arhitectonic, perfect, nu-mi iese nimic, dumnezeii, și ăia teiști și ăia panteiști, mă-njură că le tulbur odihna cu pickamerul meu ruginit, nimeni nu vrea să privească, sprijinit pe pervaz, gloata

fuga spre roșu aduce somnul mai ceva ca musca țețe, treji mai sunt doar câțiva îngeri fără aripi puși să supravegheze iubirile mutilate de plictiseală, bieți ciocli ce reușesc să le-ngroape, până la sfârșit, în banala și bovarica plimbare de duminică, în doi, cu coșul, prin hipermarket

nu există alternativă imanentă la mizeria umană, poate doar o altă mizerie, nedefinibilă conceptual și neanalizabilă, căreia îi spunem mister dintr-o comoditate a rațiunii, nimeni nu mai răspunde întrebărilor puse în somn, iar braille-ul ăla cu care descifram scrijeliturile sufletului a fost aruncat în lada cu păcate

dă-mi, iubi, o gura de cafea amară și hai să căutăm prin noi urme ale ființei, mă tem ca singurul semn de sus va fi o flegmă disprețuitoare și toți vom exclama fericiți – vai, cât de aseptică e !