Arhive zilnice: 4 ianuarie 2017

Briciul lui Occam

Ea îmi zice „bună dimineața” întotdeauna la ora 8 fix și pare că vine direct din a patra teza majoră a lui Wittgenstein- gândul e propoziția cu sens . E frumoasă. Cu obligații. Și cerebrală. Poate d-aia. Știe că cel puțin trei sferturi din cele 60 000 de gânduri generate zilnic de creierul uman îi sunt alocate și se răsfață. Cunoaște, conform manualului, că fericirea e o sumă de alegeri sigure, de așteptari asociate alegerilor riscante și de erori de predicție a recompensei și, totuși, pariază pe mine, cel mai elocvent reprezentant al dezechilibrului dintre posibilitațile finite și proiectele infinite. Ne rătăcim  toată ziua în banalităti crase. Poate pentru a mai confirma încă o teză majoră. Prima. Lumea e tot ce se-ntâmpla. Ea spune că e dragoste. E total diferit față de ce știam. Probabil un arhetip de iubire, neviciat și necorupt de vorbe și reziduri sentimentale. P-astea ultimele m-a forțat să le-ngrop, șoptindu-mi că trebuie să respectăm și  a șaptea, majoră, ultima, a Tractatusului….,- despre ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă. Cu fiecare zi trecută înteleg , aproape erezie, că miracolul nu mai e ceea ce nu se-ntamplă, ci prezența cuiva, care mă întreabă obraznic, cu tupeu, mă iubești? da sau nu? , anulând astfel tot ceea ce încercam să sintetizez wittgensteinean. Nu-mi rămâne decât briciul ăla vechi de cateva sute de ani, al lui Occam. Din structura și conținutul unei iubiri trebuie eliminat tot ceea ce e  lipsit de necesitate. Poate rămane întâmplarea.