Arhivele lunare: Ianuarie 2017

Ubique et nusquam

Singurul meu viciu, rarele tale cuvinte glazurate cu de omnibus dubitandum est, mi-arată că limita dintre noi rămâne Neștiutul, unul dedus din chiar ființa ta eterna și neschimbată, aristotelică aș spune, doar pentru a-i enerva pe păzitorii filozofiei și ai rațiunii pure, cei care știu ca grecul nu s-a gandit la o femeie. Da, dar eu sunt un biet nebun convins că tu nu ești decât o disperare a gândului Și că în timpul liber îți place să tapisezi cu oglinzi camera mizeriei mele individuale. Că esti ireductibilă. Și incomprehensibilă. Relativă. În niciun caz un nonsens.

Anunțuri

Actio-passio

Dumnezeu nu e profi. E doar un tip de gașcă, știu sigur asta, după o absență destul de lungă vine și, hodoronc-tronc, împarte cu mine o gagică făcută doar pentru el. Pentru atunci când își va bea cafeaua. Sau când va fi trist. Mi-aduce aminte de filmele alea rusești, de război, când își împart camarazii țigara.  Cred că e și sentimental. Mai ales de cînd imi demonstreaza că în natură nu sunt salturi. Doar Căderi. Maiestuoase, ce-i drept. Deși procedura de sistem îi interzice să se bage în astea lumești. Și să sharuiască atribute-predicat. Cum să te mai proclami făuritor al ordinii când îmi arunci în brațe cei mai perfecți sâni de la Eva incoace? Dezordine și daune totale, Domnul meu, muritorul din mine nu poate nici măcar să-si astupe ochii cu ideea aia perimată a Aquinatului- totul e de la  Dzeu,  totul există doar în măsura în care participă la existența acestuia. Pentru că  finitudinea m-ar scuipă in față.

Das Wahre ist das Ganze

Hei, mate, nu vezi că nemurirea se micșorează cu fiecare zi? lasă dracului așteptarea, feedbackul nu va veni niciodată, dacă nu știi când să ucizi o iubire, nu meriți să o trăiești, nu-ți mai permiți adevăruri cu pojghiță de scepticism, toate femeile sunt acoperite de prima teorema a lui Gödel, sunt nedemonstrabile și nonrefutabile, nici măcar negația lor nu poate fi demonstrată, universul lor e indecidabil și incomplet  sintactic, așează-te la masă cu mine ( sună ca-n Upanișade, hmm), vino fără trusa aia de scule prin care transformi în liturghie toate banalitățile, îngerul e puternic nu prin puritate, ci prin aripi, poate intra în mocirlă până la gât, dar se poate extrage când i se scoală, hai, nu-mi ține teoria aia veche legată de sexul îngerilor, nu ți-e dor de femeia aia terestră, nereflexivă, întâmplare, ce ți poate oferi totul, inclusiv, la sfârșit, o cheie la ospiciu? nu te-ai săturat de femeile poezie, sonet, formă fixă, stii cum încep și cum se termină, alea care te iubesc atât de mult încât nu-ți vor mai lăsa niciun colțișor de iubit singur? nu ți-au ajuns femeile alea mistice, ce erau în stare să anuleze dezastre, extrasenzoriale, ce te făceau să crezi că ai putea fi victima unei șarlatanii?, hai, mate, uită totul, trăiește clipa asta cu voluptate, aruncă imperativele morale, știi bine că nu trebuie să-ti pese de dumnezeu mai mult decât îi pasă acestuia de tine.

Briciul lui Occam

Ea îmi zice „bună dimineața” întotdeauna la ora 8 fix și pare că vine direct din a patra teza majoră a lui Wittgenstein- gândul e propoziția cu sens . E frumoasă. Cu obligații. Și cerebrală. Poate d-aia. Știe că cel puțin trei sferturi din cele 60 000 de gânduri generate zilnic de creierul uman îi sunt alocate și se răsfață. Cunoaște, conform manualului, că fericirea e o sumă de alegeri sigure, de așteptari asociate alegerilor riscante și de erori de predicție a recompensei și, totuși, pariază pe mine, cel mai elocvent reprezentant al dezechilibrului dintre posibilitațile finite și proiectele infinite. Ne rătăcim  toată ziua în banalităti crase. Poate pentru a mai confirma încă o teză majoră. Prima. Lumea e tot ce se-ntâmpla. Ea spune că e dragoste. E total diferit față de ce știam. Probabil un arhetip de iubire, neviciat și necorupt de vorbe și reziduri sentimentale. P-astea ultimele m-a forțat să le-ngrop, șoptindu-mi că trebuie să respectăm și  a șaptea, majoră, ultima, a Tractatusului….,- despre ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă. Cu fiecare zi trecută înteleg , aproape erezie, că miracolul nu mai e ceea ce nu se-ntamplă, ci prezența cuiva, care mă întreabă obraznic, cu tupeu, mă iubești? da sau nu? , anulând astfel tot ceea ce încercam să sintetizez wittgensteinean. Nu-mi rămâne decât briciul ăla vechi de cateva sute de ani, al lui Occam. Din structura și conținutul unei iubiri trebuie eliminat tot ceea ce e  lipsit de necesitate. Poate rămane întâmplarea.