Arhivele lunare: Octombrie 2016

Nothing else matters

Ziua în care constați că o femeie nu mai există e la fel ca cea în care afli că nici Moș Craciun nu există. O zi anostă, cenușie, mediul perfect pentru un biped oarecare ancorat într-o dezordine spațio-temporală, o zi în care cuvintele primite fug înapoi către proprietar, dezvăluindu-li-se codul de bare, simple cuvinte-marfă părtașe la un barter pe care ne place să-l numim echitabil, dezvrăjite de orice atribut al miracolului. E o zi în care ai dreptul să uiți dar și să memorezi că adevărul e curb și timpul rotund. Să recunoști că ai purtat vălul Mayei până în ultima clipă și că nu vei mai purta niciodată costumul casual al budhismului de catifea ce implica o existență fără scop  și sens, în așteptarea eternei reîntoarceri. E o zi în care amesteci senin puțin din nemaiființa ei cu puțin din viața ta și pui prima cărămidă între tine și regresul infinit al cauzei, totul nefiind decât o dialelă tâmpită, în care premisele și concluziile se presupun reciproc. O zi în care nu ai țigări de ajuns și cineva ți-a șters ” nothing else matters”-ul din playlist

Back in black

Nu există iad. Acesta nu e decât o metaforă pentru sufletul singur, izolat. Frumos le mai zici, Franscisce, întâiule, tu, cel mai profesionist motor de căutare a liniștii sufletești. Dar ce te faci cu noi, ăștia care căutăm nedumeririle și n-avem timp să admirăm moartea pentru princiara ei punctualitate și oferta de servicii de după? După ce că suntem pedepsiți pentru curajul de a trăi, reamintindu-ni-se în fiecare zi că suntem șapte miliarde și fiecare în parte vrem totul, vii matale și ne răpești și ultima plăcere, aceea de a visa sublim că ne vom odihni, odată și odată, în iad. Păi, e frumos, meștere? Ne întorci spre cea mai perversă formă de căutare aplicată, iubirea, locul de unde tocmai fugisem, cu tot cu carte de muncă, niciodată n-am iubit la gri, totdeauna am plătit impozitul cinstit, pe fiecare declarație de dragoste, man…femeia nu mai e de mult peisaj, e job.

Dacă mă vei judeca pentru păcatele mele, te voi judeca și eu pentru iertările tale, strigă șucărit, către allahul lui, beduinul in deșert. Tu ce zici, te bagi, unul la unul? Și nu-mi spune că sunt abil , viclean sau răzbunător. Am mai auzit-o.

Syllabus

Singurătatea consumă 1133 de calorii. Sufletul are 21 de grame. Tu te risipești pe 1024 de pixeli.Infinitul e doar un punct de fugă al liniilor de profunzime. Totul e exact. Dialectica vieții îmbracă haina argumentelor și-mi cere să calculez masa critică a ceea ce sunt. Teologia mă ajută șoptindu-mi că ființa nu e dumnezeu, ci doar iubirile lui. Și o listă mare de păcate personale. O încep cu dezechilibrul dintre dorințe și posibilități. Miroase a toamnă.Viața ca surogat te pândește sprijinită la fereastră. Știe că niciodată nu vom respecta cel mai scurt drum geometric către noi înșine, întotdeauna vom ocoli prin ceilalți. Habar n-avem că nu e alteritate, ci doar o suavă graniță a eșecului.

Iubirile imperfecte

Hei, mate, ce facem, când plouă, cu iubirile imperfecte, alea imposibil de închis printr-un proces verbal de predare-primire, ce să ai, ce să dai, toate sunt neclare și ale nimănui, iubirile alea agățate în cuier lângă impermeabil sau de paharul în care îți ții periuța de dinți, iubirile alea capabile să-ți achite cauțiunea până la ultima centimă când viața te arestează și te închide în cea mai banală singurătate, vinovat sau nevinovat, nu contează, care te pun să dansezi nebun doar pentru a rosti la finalul dansului, ca Zorba –  voiam sa uit ceva!, iubirile alea care se agață de zațul pașilor tăi și-ți spun că frunza nu e geometrie, doar o dezamăgire puțin mai organizată, iubirile alea care-ți cerșesc impudic gânduri și îți întorc capul dimineața spre telefon, care-ți amestecă yahoourile și youtuburile și nervii, hai, mate, spune-mi, sper că nu ești din ăia perfecții care cunosc și gestionează corect toate zilele importante ale unei femei, aducându-i buchete mari de flori în hârtie creponată, dar n-au reușit niciodată să-i fure o clipă sau sa-i coboare stele în palme…Crede-mă, mate, femeile vor să fie furate, să te privească și să te judece aspru, dar doar pentru a putea să te ierte. E clipa când se simt regine.

Dezp(o)eticirea

Vine o zi în care va trebui să te dezp(o)eticești aruncând la coș ultimele zdrențe ale penibilului tău donquijottism și să-ți calculezi, fără să trișezi, masa critică a sufletului, adunând pe coloane, în Excel, marcșii, isușii și dezamăgirile, totul doar pentru a uita de tăcerea spațiilor infinite și a servi cina cu nihilismul ăla ce-ți spune șoptit, ca o amantă, să nu mai privești coarda spre abis, castrează-ți  dorințele, ești doar trecere și-i periculos să te oprești. E ziua în care vei pune pe foc toate poemele, acele banale operații estetice de micșorare a tristeții, și la căldura jarului rămas realizezi că viața te-a infantilizat și te-a făcut să-ți dorești jucării pentru suflet, chinezării de Obor. Ziua în care vei fi surprins să constați că nu va mai rămâne niciun lucru frumos dacă vei renunța la păcate și ca nu știi dacă ursitoarele ți-au avut în ofertă la nașterea-ți thymosul, acea parte a sufletului alcătuită doar din mândrie și indignare.