Arhivele lunare: Iunie 2016

Carpe diem versus memento mori

Nu sunt altceva decât un substitut al dezamăgirii. Un Stavrogin, cum m-a numit unul pe blogul lui, supărat că l-a părăsit gagică-sa pentru subprodusele mele melancolice. Ce să-i faci, tu etais formidable, j’etais fort minable. Încerc să-mi găsesc circumstanţe atenuante, prea puţine, invocând dorinţele mele ascunse de a fi uneori monadă, alteori bosson Higgs (creator de spaţiu şi timp, conform CERN), uneori mirare karamazoviană (cum dracu, atâta suferinţă şi nici-un vinovat?), alteori mecanic de întreţinere suflete…da, d-ăla ce verifică posibilitatea montării pe umerii femeilor a balamalelor pentru aripi.

Nu mi-a ieşit nimic. Lumânarea mea călăuzitoare e din ceară second-hand, în universul meu neguvernat de Kepler lumina e un produs greu vandabil iar biserica la care merg foloseşte un drum de servitute pe care-l împarte cu menajeria lui Darwin. Încă mai caut o Judecată de Apoi pentru salvarea de angoasele maligne, nu-mi apare decât un ” 404. Page not found”, înţeleg abia acum de ce Buddha era revoltat că un fapt atât de vulgar ca miracolul poate guverna existenţa noastră efemeră.

Din când în când fac inventarul dezamăgirilor, niciodată nu-mi iese, suma greşelilor nu e egală în valoare absolută cu zero, singurul fapt cert e că prima dezamăgire e veche, de când două profiteroluri şi două limonade costau 25 de lei şi vânzătoarea de la cofetărie cu care negociam o soluţie pentru cei 3 lei lipsă (pachetul de Carpaţi fără filtru) mi-a spus aproape solemn, discret, după tejghea, să nu mai privesc cu atâta pasiune fata, fiecare femeie nu e decât o invitaţie la a muri câte un pic.

Cea mai mare dezamăgire mi se par(e), însă, mayaşii, oamenii cei mai serioşi din istoria asta plină de curve. Au ratat, cu calendarul lor, sfârşitul lumii, demonstrând încă o dată  ca fericirea e doar un proiect mereu amânat.

Poveşti nemuritoare (3)

” (…) Posedând calitatea de a cumpăra totul, posedând calitatea de a-şi însuşi obiectele, BANII constituie obiectul în posesie eminentă. Universalitatea calităţii lor este atotputernicia esenţei lor. Ei contează, de aceea, ca entitate atotputernică.

Ceea ce îmi este accesibil prin intermediul banilor, ceea ce eu pot plăti, adică ceea ce pot cumpăra banii, aceasta sunt eu însumi, posesorul banilor. Cât de mare e puterea banilor, atât de mare e şi puterea mea. Calităţile banilor sunt calităţi şi forţe esenţiale ale mele, posesorul lor. Ceea ce sunt şi pot eu nu este nicidecum determinat de individualitatea mea. Eu sunt urât, dar îmi pot cumpăra cea mai frumoasă femeie. Aşadar, nu sunt urât, căci banii anihilează efectul urâţeniei, puterea ei respingătoare. Sunt rău, necinstit, lipsit de scrupule, stupid, însă banul este respectat, deci şi posesorul lui. Banul este bunul suprem, deci şi posesorul lui este bun. Eu sunt lipsit de spirit, însă banii fiind adevăratul spirit al tuturor lucrurilor, cum ar putea posesorul lor să fie lipsit de spirit? Şi apoi, el îşi poate cumpăra oameni de spirit, iar cel ce are putere asupra oamenilor de spirit nu are oare mai mult spirit decât toţi oamenii de spirit? Eu, care, datorită banilor, sunt în stare să fac tot ceea ce poate dori o inimă omeneasca, nu posed oare toate facultăţile omeneşti? Nu transformă deci banii mei incapacitatea mea în contrariul ei?

Dacă banii sunt legătura care mă uneşte cu viaţa omenească, care leagă societatea de mine şi mă leagă şi pe mine de natură şi de om, nu sunt oare banii legătura tuturor legăturilor?

Inversarea şi confundarea tuturor calităţilor umane şi naturale, înfrăţirea incompatibilităţilor, această putere divină a banilor rezidă în esenţa lor, ca esenţă generică înstrăinată, care alienează şi se alienează, a omului. Ei sunt capacitatea alienată a omenirii”

Karl Marx, ” Manuscrisele economico-filosofice din 1844″, Ed. Politica, Bucuresti 1987, pag. 119-122, traducerea de Vasile Dem. Zamfirescu

 

Homo erectus. ED versus HSDD

Zeii,  când se loveau de sindromul ED (erectile dysfunction), îşi umpleau potirul cu ambrozie şi rezolvau problema, închizând gura bârfitoarelor, mai mult sau mai puţin zeiţe.

Muritorii, un pic mai practici, şi-au tras pastila albastră. Sexul tare rămânea sexul tare. Pe sistem.

Muritoarele s-au simţit discriminate. Bărbaţii puteau trişa emoţional. Pastila făcea tot ce trebuia să facă inima. Sau cordul, mai bine zis. Aşa că s-au pus pe treabă. Mişcarea feministă avea un nou ţel de atins: o pastilă şi pentru ele. Dacă se poate roz. Singura problemă era că ele nu aveau sindromul. Lucru minor, au şuşotit ele. Şi şi-au inventat HSDD-ul ( hypoactive sexual desire disorder )

Eu, aiuritul de serviciu, realizez că imaginea poetică cu ” chimia stabilită între cei doi” nu e decât o simplă, banală, rece, albastră sau roz, pastilă. Biochimie.

Update

Compania farmaceutică Pfizer, cea cu viagra albastră, fuzionează, pentru 160 de miliarde, cu Allegan, cea cu botoxul.

Sprout Pharmaceuticals, proprietara flibanserinului , viagra roz pentru femei, este cumpărată imediat, pentru un miliard de dolari de Valeant Pharmaceuticals International.

 

Băieţii buni nu rămân cu fetele

Plouă de câteva zile şi vizionez filme. Parţial. Câteva scene. Destul pentru a transforma sufletul într-un obiect. Accesoriu pentru mântuire.

Am revăzut ” Casablanca”. Doar pentru scena revederii lui Rick cu Ilsa. Şi ce frumos cânta la pian negrul ăla, Sam, „As time goes by”!

Am revăzut ” Vă place Brahms?”. Ce frumoasă era Paula alături de tânărul acela nebun, Philip! Şi muzica…Aţi ascultat vreodată, trişti, a-ntâia şi a treia de Brahms? Acum am înţeles şi de ce englezii i-au spus filmului ” Goodbye again”.

Am revăzut şi ” Hanover Street”. Băh, ce dragoste între maiorul ăla, Halloran şi Margaret. Muzica n-am reţinut-o. Doar un dans în ploaie între cei doi. Bun de soluţie perfuzabilă în caz de 112.

Am revăzut şi ” Gone with the wind”. Poate măcar unul dintre voi să-mi explice de ce dreaqu nu-l iubea Scarlett pe Rhett?

Şi Rick, şi Philip, şi David, şi Rhett rămân fără fete. Şi ce băieţi buni. Şi frumoşi. De ce ne-am mai plânge noi, nişte bieţi pârliţi, de câte-o dragoste pierdută, pe-aici pe WordPress?

Pseudo love story

Un copil devine adolescent când pune mâna pentru prima oară pe telefon şi sună o fată. Adolescentul devine bărbat în momentul în care pune telefonul în furcă. Înainte ca femeia să termine ceea ce are de spus. Sunt lucruri aflate în liceu, pe vremea când făceam practica. Demult. De la un muncitor.

O legendă urbană spunea, tot cam pe atunci, că fiecare avem o jumătate. Identică. Trebuie doar căutată, găsită, păstrată. Reţeta fericirii. Simplu. Exact ca-n manualele lui Dale Carnegie.

Dar am crescut şi m-am convins că fiecare iubire e doar o repetiţie la marea singurătate. Se respectă astfel identitatea indiscernabililor. Nu pot exista în natură doi indivizi perfect asemănători şi egali. De nedistins între ei. O spune şi Leibnitz într-un eseu în care justifică principiul raţiunii suficiente: Dumnezeu, care acţionează după criterii de înţelepciune şi de economie, n-ar fi avut nicio raţiune pentru a crea două lucruri în loc de unul.

Nu există iubire. Doar o egoistă regăsire de sine.

Dacă nu sună telefonul, sunt eu, iubi…

Povesti nemuritoare (2)

„…În astfel de momente aş vrea să simt şi să vorbesc ca Cehov. Să acţionez sau să nu acţionez, prin delicateţuri prăfuite. Şicul melancoliei. Lente destituiri. Alunecări în neant printre flori veştede. Pe fond de sonate, de suspine. Un Vania al evanescenţei. O anume paloare şi toamnă tot anul. O conversaţie aleasă, uneori un râset ascuţit. O cădere care nu vine, care întârzie ruşinos, cârcotind prin colburi. O viaţă care se târăşte. Un orgoliu în plagă. O rană refăcută când timpul se opreşte. Chipuri care trec, îngeri spulberaţi. Visări de nobil în seri lâncezânde. Cuvinte cum visez eu: să nu spună nimic, să încheie cu ce mi-a mai rămas de spus.

(…)

Trupul meu e paradisul pulsiunilor. Sau infernul. Când unul, când celălalt. Lumea mă crede exaltat. O spune. O scrie. Placiditate fără ticuri. Umblet rustic. Laconic şi taciturn. Ticsit de cunoaştere de sine. De simţiri şi percepţii nenumărate. Infinit de mărunte., deodată localizate, captate cu forţa. Îndopate cu sens, trimise brusc să se bată. Îngropate, repede exhumate. Ţintuite, repede eliberate. Şi toate astea colcăie, ascultaţi-mă pe mine. Colcăie de eliberări, de despiedicări. De vrăjiri. Deprinderi înnăscute, transmutate, biciuite, strivite, exacerbate. Prin cuvinte, prin energia cuvintelor. Cuvinte agitate, novatoare, arheologice, minerale sau fermentatoare. Atinse de muzică. Muzica răsunătoare a frumuseţii în mers. Vrăjitoreasca muzică a înverşunătorilor de a crea frumosul.

(…)

Îmi inventez un aer capitulard. Caste mişcări înspre tăcere, abandon, vid. Demnitarii inteligenţei şubrede m-ar iubi astfel. Nu mă pot iubi decât astfel.”

Marcel Moreau , „Discurs contra piedicilor”, Editura Libra, Bucureşti, 1993, pg.  189-190

Pater noster

Copiii se tem de întuneric. Adulţii de lumină. Un adevăr ( două adevăruri?) antic. Creaţia e imperfectă. Cu cât mai imperfectă, cu atât mai urgentă mântuirea. Alt adevăr. Filozofic.

” Notre pere qui etes aux Cieux / Restez-y / Et nous nous resterons sur la terre / Qui est quelquefois si jolie…”

” Tatăl nostru care eşti în ceruri / Rămâi acolo / Cât eşti tu de sfânt / Şi noi o să rămânem pe pământ / Fiindcă pământul câteodată e frumos ”

Prevert nu blasfemiază cu această poezie, ” Pater noster „. E o încercare de a depăşi punctul critic  al dialecticii credinţa – necredinţă. Fără a pune clasica întrebare :

-Si Deus, unde malum?

Chiar aşa, dacă există Dumnezeu, atunci de unde vine răul?