Arhivele lunare: Mai 2016

Poveşti nemuritoare (1)

„( …) Adevărata viaţă e în altă parte. Suntem însă în lume. Metafizica se iveşte şi se menţine în acest alibi. Ea este întoarsă către „altundeva” şi „altceva” şi „altul”. Apare ca o mişcare dintr-un „acasă ” pe care-l locuim şi îndreptată către o „străinătate”, către un dincolo.

(…) Dorinţa metafizică tinde către cu totul altceva, către cel absolut altul. La baza dorinţei, potrivit interpretării obişnuite, s-ar găsi nevoia, dorinţa ar marca o fiinţă săracă sau incompletă sau căzută din măreţia trecută. Dorinţa ar coincide, aşadar, cu conştiinţa a ce s-a pierdut. Ea ar fi în mod esenţial nostalgie, dor de întoarcere. Astfel formulată însă, ea nici n-ar bănui măcar ce e cel cu adevărat altul. Dorinţa metafizică nu aspiră la întoarcere. Se vorbeşte cu uşurinţă de dorinţe satisfăcute sau de nevoi sexuale, morale şi religioase. Dragostea însăşi e privită ca o foame sublimă. Dorinţa metafizică are o alta intenţie. Ea vizează ceea ce se găseşte dincolo de tot ce ar fi simpla satisfacţie. Cel dorit nu împlineşte dorinţa, ci o adânceşte. Dorinţa metafizică se hrăneşte cu propria foame. Ea nu anihilează distanţa. E un raport a cărui valoare stă în îndepărtare.

(…) Dorinţa metafizică nu mai e cerul, ci Invizibilul. A muri pentru cele nevăzute, iată metafizica. Însă aceasta nu vrea să spună că dorinţa se poate lipsi de acte. Doar că aceste acte nu sunt nici încheiere, nici mângâiere, nici liturghie ”

Emmanuel Levinas – ” Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate” -Ed. Polirom, Iaşi 1999, pag. 17-18

Anunțuri

Călătorind până la sfârşitul lumii.

…Ultimele veşti mă deprimă. Vei rămâne o necunoscută, iubi. Un tip deştept, Munro, fizician, a socotit că 3000 de ani vor rătăci, câte 12 ore pe zi, doi muritori (aproape nemuritori), plasaţi în două locuri diametral opuse, pe o planetă asemănătoare Pământului, penru a se găsi unul pe altul. Nu-mi pot permite, ma cherie, o bătrâneţe atât de lungă, oricât de mare ar fi dragostea, tot te lasă articulaţiile. Şi celelalte, destul de importante şi ele pe harta dragostei.

Uşurel, bleguţule, mă încurajează fiinţa raţională ce-mi administrează portofoliul sentimentelor. Ştii bine ce plasă ne-am tras când măsurând energia dintr-un litru de spaţiu cosmic am obţinut o diferenţă între valoarea stabilită prin teoria cuantică şi cea stabilită prin observarea expansiunii universului de 10 la puterea 121. Wow! E cea mai mare diferenţă dintre teorie şi observaţie din istoria ştiinţei. Şi acum râd romanticii privind la lună de rezultatul nostru.

Încurajat de această discrepanţă dintre teorie şi practică, mă aşez în faţa laptopului şi încerc să scurtez călătoria analizând hărţile pixelate ale google-lui. Cineva îmi şopteşte să umblu cu monade. Refuz categoric. Lumea vitezei e plină de like, share, accept, ignore, maps. Colegul îmi cere 1000 de roni împrumut până în ziua de salar. Îi ofer 1024, să fie suma rotundă.

(iubitei mele de la capătul lumii)

Nud de femeie versus nud de bărbat.

Deşi în cazul femeilor lucrurile sunt clare, orice nud e purtător de emoţie, chiar şi cel rubensian, în cazul bărbaţilor lucrurile sunt confuze, mai mulţi oameni de artă încercând să stabilească criteriile estetice prin care putem deosebi un nud artistic valoros de pornografie. După lungi controverse, singura concluzie unanim acceptată e că dacă organul sexual e excitat e pornografie, dacă e flasc e artă. O părere absolut diferită de a mea. Lucru ce mă îndreptăţeşte să spun că nu mă pricep la artă iar ei, artiştii, habar n-au cât de valoroasă e o erecţie.

Încerc o cale de mijloc dar principiul terţului exclus anulează din start orice posibilitate de existenţă logică a unui termen mediu între două propoziţii contradictorii. Aşa că nu voi mai judeca niciun text de pe WordPress. Nu mă pricep. Sigur, însă, voi înjura. Pot!

Cafeneaua wordpressului.

WordPressul a început să semene cu cafeneaua aceea uitată de timp în micul oraş privincial. O cafenea în care atunci când se aduce nota, cel care are posibilitatea, achită o cafea în plus, cafea care rămâne „liberă”, adică achitată şi neconsumată,  destinată oricărui drumeţ dispus să deschidă uşa şi să întrebe dacă e vreo cafea liberă.

Un gest normal, fără nicio jenă sau inhibiţii ipocrite. Fiecare blogger de pe WordPress oferă o cafea. Chiar dacă marchizul de Condorcet a demonstrat matematic că mulţimea e stupidă şi te poţi trezi cu cine ştie ce tâmpit prin bătătură. Unul care soarbe zgomotos sau care aruncă cu ceaşca după tine neplăcându-i cafeaua.

…E vară. Fiecare a scos măsuţe afară, miroase de la o poştă a cafea şi a singurătate.

Dragostea pixelată, împachetată în hârtie colorată.

Maifrentz, lăsaţi dragostea aşa cum este! Înnebunesc când o ambalaţi şi pachetul mi-o arată zâmbitoare, strălucitoare, plină de flori, steluţe şi zâmbete, servită cu amintiri leshioase, zău, nu o pot suporta, atâta dulcegărie îmi creşte glicemia spirituală, m-am săturat de trandafiri şi bănci pustii, daţi-mi vinul ăla sec ce mă ameţeşte, cuţitul care taie feliuţe din noi, nebunia aia sălbatică, insomnia ce ne stoarce şi ne ucide visele, da,  dragostea adevărată nu împlineşte nici-un vis, imită o realitate pe care doar o intuim.

Pe ce te bazezi? (o voce din mulţime)

Platon , în „Banchetul”, i-a atribuit un sens ontologic. Şi de eliberare. Nostalgia către absolut. O trecere de la sensibil la suprasensibil, folosind ierarhia frumuseţii.

Aristotel o atribuie motorului imobil al sferei stelelor fixe, Dumnezeului suprem, care fiindcă este bun şi frumos, şi-o asumă. Este obiectul iubirii. Nu şi subiectul său.

La ambii, iubirea are un caracter exclusiv înnăscut şi netransmisibil. De aceea nu mai încercaţi să o copiaţi. Iese un fake, o chinezărie, un kitch…

Plotin e mai romantic. Indică o tendinţă către absolut şi o leagă de ipoteza sufletului, ca modalitate de întoarcere la Unul.

Gândirea creştină o face praf. Carnal şi concupiscentă. În opoziţie cu agapele.

Renaşterea redescoperă matricea platonică: forţa cosmică, motorul lumii şi condiţie a ordinii, finalităţii şi unităţii sale.

Noi , prin empirism şi raţionalism, încercând o interpretare mecanicistă a realităţii, o analizăm psihologic: pasiune sau sentiment? Freud o face dorinţă şi pulsiuni sexuale. Pentru conservarea individului şi a speciei. Marcuse…Stop!

Ce dracu e dragostea, maifrentz?

„…plutim ca păpădiile sferice/ lunecând jubilând în prăpastie…” (o altă voce din mulţime)

 

Curvele virgine

În vremurile de mult apuse, acestea erau o specie onorabilă:

Guinevra, soţia regelui Arthur, il iubeşte pe Lancelot, cavalerul şi vasalul acestuia. Consecinţa : se duce dracului Masa Rotundă, cel mai iubit artefact al copilăriei mele.

Isolda, soţia lui Marc, îl iubeşte pe Tristan, nepotul acestuia. Consecinţa: dragostea îi duce spre moarte.

Anna Karenina, soţia celui mai bun om din literatura rusă, îl iubeşte pe Vronski, prinţul. Consecinţa: moartea.

Etc, etc ( ajutaţi-mă şi cu alte exemple)

Expresia poate părea vulgară, dacă ne e frică de cuvinte. Am auzit-o recent, într-un context nepotrivit şi vreau să aduc lucrurile în matca lor naturală. Vreau ca această expresie să nu mai fie devalizată pentru a categorisi tipele care azi beau doar apă cu lamâie la chef, sunt oripilate de aruncarea lui Bubico pe geam, sughiţă dând laicuri si steluţe, pun poze de la ultimul pelerinaj la Arsenie Boca…

Nu avem nevoie de sfinţi, ci de întelepţi, spunea un om simplu. Când toată lumea e de acord cu toată lumea, adevărul e o fundătură nefrecventabilă.

 

Ştiinţific, nu sunt trist

Mate, dacă dimineaţa, bărbierindu-te, te uiţi în oglindă şi mormăi: mâine, ce-ţi voi mai mâine spune?…că sunt utopic şi progresiv de trist?, iar ăla din oglindă te ignoră, nu te speria, nu e o afecţiune psihică legată de genul dedublării personalităţii, e doar cea mai frumoasă formă de manifestare a unei boli de prinţi.

Procedura mai nouă, revizuită şi adăugită, sugerează folosirea detaşării şi a autoironiei. Şi mult alcool.

Procedura mai veche, rămasă de la greci, impune adoptarea atitudinii de tip polytropos. Adică aceea care te obligă, spre binele tău, să foloseşti minciuna. Deşi adevărul nu-ţi este străin. Pentru acest lucru îţi este necesară şi o resetare minimă. Aceea de a înlocui criteriul adevărului cu justificarea erorii.

Fiinţă raţională, inginer, plec de la premisa că şi atributele acestei posturi sunt tot raţionale. Tristeţea-mi poate fi explicată, justificată, tratată. Chiar cu dispensă de la etic ( pentru a scurta terapia). Mă reped într-un studiu ştiinţific şi mă cuplez la ceilalţi treizeci de milioane de trişti anonimi ai Europei. Aflu că seretonina, cea care ar trebui să mă scoată din starea asta, e produsă de emisfera stângă a creierului. Ciudat! E aia cu ordinea, sistematizarea, limbajul. Cea dreaptă, unde îşi au sediul emoţiile şi creativitatea, nu gestionează nimic din stările pozitive. Şi eu mă tratam cu poezie, film  şi vise…Total greşită terapia. Continui studiul şi aflu încă un lucru îngrozitor. Sunt un trist atipic pentru simplul motiv că în depresie creierul se atrofiază şi regiuni întregi se micşorează cu aproape o treime. Normal, după calculele mele, eu ar fi trebuit să pierd aproape o juma de chil, iar pe cântarul de baie mie îmi apare unul în plus.

Îmi aduc aminte că ştiinţa nu are nimic de a face cu înţelepciunea şi cotrobăi prin filozofie. Nu găsesc decât o desperantă informaţie, cum că tristeţea mea n-ar fi decât un vechi răspuns la care trebuie găsită întrebarea.

Revin la prima procedură şi mă reped în primul pub. Alcoolul este viaţa şi viaţa e alcool. Tipul de lângă mine mă priveşte ca un psiholog genial, dar ratat, şi îmi strecoară  aproape conspirativ : man, decât o viaţă Cioran, încearcă măcar o zi Van Damme!