Refresh

Tu-i mama mă-si de treabă-netreabă, încă rătăcim în plină iluzie, suntem victimele Creației imperfecte. Căutăm prin noi butonul ăla de „refresh” de ne ia dracu’ și nu găsim decât emoticoane ieftine-  ” bună, ce faci? bine, dar tu ? și eu bine…”.

Numărăm frustrați femeile care ne-au trecut prin pat sau prin gând, cea care a văzut mai multe tavane decât Michelangelo și cea pură ca nu știu ce apă minerală din reclamă nu se contabilizează. Ele sunt micile fraude sufletești pe care ni le permite sistemul în cazul ființelor prezumtiv atemporale.

Ne lovim de dogmele, normele, poruncile și conceptele seci din arealul nostru când noi căutăm doar o confesiune la botul calului. N-avem timp, fiecare vorbă poate fi o spânzurătoare, nimeni nu mai șăruiește certitudini. M-am săturat de adulți încremeniți în seriozități absolute. Și de pseudointelectuali ce se cred prometei  doar pentru că au o vagă patologie a ficatului.

Spune-mi din nou, amice, povestea aia marqueziană cu îngerii căzuți pe furtună și închiși în ograda păsărilor doar pe criterii estetice și hai să-l recitim pe Bloch cu-al său principiu-speranță, actul acela de orientare al speciei cognitive, temeiul pe care se întemeiază ontologia lui a-nu-fi-încă…

Pe unde o fi F5?

Reclame

Stent

Tu, ultimul produs marketizat din marea operă a alchimiștilor (nu mă contrazice, așa m-ai păcălit, altfel rațiunea m-ar fi mușcat de carotidă), îmi repeți la infinit că distanța e un diagnostic. Așezi meticulos cuantele timpului în sertarul cu chiloți și sutiene și înjuri birjărește.

Logosul sălbatic e un subprodus al eclozării cărnii. Cam existențialistă definiția și un pic prețioasă când de fapt e un banal du-te-n pizda mă-tii. Trupul,  un instrument al sufletului.

 

Doi covrigi

Funcționez atât de simplu încât cred că Dumnezeu nu mi-a pus decât două rotițe. Tecemiștii își dau seama după zgomotul meu că sunt uzate, pata de contact e aiurea. Zgârcită această ființă, ființare, Unu etc. Cât îl costa un reductor demultiplicator? Nu mai scârțiam și nu mai amețeam când cuplam la arborele cotit al lumii.

Răul provine din ignoranță, spune Socrate. Sau e o lipsă de formă, formulează Plotin. Să văd ce voi invoca în procesul de daune. Cu termen înainte de Judecata de Apoi.

Dragostea e o lebăda neagră (fenomenul rar, impredictibil și neglijat, dar care atunci când are loc într-un sistem robust produce un impact catastrofal, este un fenomen de risc desemnat cu termenul de lebăda neagră)

Adam e un ratat.

Noe, o biată Brigitte Bardot.

Iosif, victima unui amantlâc.

d-Assisi, un zănatic, vorbea cu rândunelele.

Biblia mea e plină de enunțuri din astea, contrafactuale. Am atâtea lucruri de reglat în instanță.  

În fiecare dimineață îmi cumpăr doi  covrigi de la un chioșc la care vinde o femeie ce miroase a tămâie. E gestul meu de reverență zilnică către tine, Doamne…

 

Unde se duc nespusele?

Toți prietenii mei îmi povesteau despre iubirile lor şi mă simțeam răstignit pe crucea fiecărei femei din vorbire.

Beam vodcă până dimineața si priveam neputincioşi la adevărurile împachetate în Cădere.

În urma noastră doar scrum de Carpați şi prepoziții ce nu-şi mai găseau ulterior locul în nicio scrisoare.

Erau iubiri superstiții, scuipam speriați în sân şi ne aşezam pe muchiile rugăciunilor de mântuire printr-o altă iubire.

Heeei, am urlat azi, pe voi vă strig, vreau să vă zic despre iubirea mea, îmi sunteți datori o ascultare…

Tăcere.

Prietenii mor cu mult înainte de a le povesti o iubire.

 

În genunchi mă-ntorc la tine…

Mă fut pe ea de filozofie, pe cuvintele alea prețioase, snoabe, pe tot ce înseamnă intelectual cu ştaif, sunt un ingineraş promiscuu, sclavul amintirilor de doi bani, prăfuite, ascunse, stinghere între munți de conditionalități mature…

Băi, maifrenții mei, mi-am adus aminte azi, căutând pe youtube, de un film: „În genunchi mă întorc la tine”. Un film care a provocat prima criză majoră între mine şi sora mea. Şi de televizorul meu pe lămpi, Opera, defect din cauza unei PL 500… Nu întrebați ce e, nu o să vă spun. Dacă nu ştiți, nu merită să ascultați povestea mai departe.

Pe scurt: televizor defect, film la telecinematecă, miercuri, cu Gianni Morandi, titlul filmului beton, sora mea mai mare cu sapte ani decât mine, la liceu, disperată. Soluție: tanti Rica, mătuşa, la câteva străzi distanță, televizor ok.

Sora mea învăța după amiaza, la liceul pedagogic. Miercurea avea şi instrument. Acordeon. „Superb” se numea. 48 de başi. Costase o mică avere familia. Mi-a promis că vine acasă, lasă acordeonul şi mă ia şi pe mine la film. Film pe care eu deja îl povestisem pe stradă prietenilor de joacă cu puța-n praf.

Sora mea m-a mințit pentru prima oară. Şi cred că şi ultima. Nu a venit acasă. S-a dus direct la mătuşă să vadă filmul. Fără mine. Cel mai faimos frate din lume.

Am aşteptat cuminte de pe la şase seara. M-am îngrijorat pe la şapte. Disperat pe la opt. Înnebunit pe la nouă.

Şi-n seara aia, când a sosit sora mea de la tanti Rica, zâmbind vinovată, mi-am jurat că nu îi voi mai vorbi niciodată, că nu voi mai asculta nimic din ceea ce îmi va spune, că voi deveni cel mai important om de pe planetă şi o voi ignora total.

Cumplită dezamăgire!

Lumea mi s-a părut urâtă. Şi toți cei din jurul meu duşmani. Părinții fuseseră complici la această mare mizerie existențială.

Atunci am experimentat ura viscerală.

Nu mai ştiu când mi-am revenit din şoc. Filmul l-am văzut mult mai târziu. Mi-am dat seama cât îmbătrânisem.

Acum, după ce am văzut trailerul, încerc să-mi amintesc şi când am murit.

Nyãya, surâsul, tăcerea

Și spune ceva,
murmură ceva,
foarte grav ceva,
despre el, despre lucruri,
o cumplită spovedanie:
Lucrurilor, senzitivelor,
moartelor, mireselor,
el nu v-a iubit,
el, zăpăcindu-vă,
s-a zăpăcit

Lumea este alcătuită dintr-un flux continuu de sisteme echivoce, greşeli, acțiuni, materie şi dureri…

We mustn’t, Buddy. If we start, we won’t stop…

…universul discursiv al  cunoaşterii umane poate fi organizat în şaişpe categorii. Primele nouă analizează modurile cunoaşterii (percepție, inferență, comparație şi demonstrație), obiectele cunoaşterii (suflet, corp, simțuri, obiecte, inteligență, intelect, activitate, greşeală, renaştere, rezultatul, acțiunii, suferință, eliberare), din îndoială, scop, familie, dogme, elementele silogismului (propoziție, rațiune, exemplu, explicație, concluzie), din respingere şi confirmare…

I’d rather hear you tell the story, Buddy. That way I can imagine it more…

Celelalte şapte categorii sunt de fapt strategii pentru a preveni şi elimina erorile: discuția, controversa, sofismul, contradicția, echivocul, nonsensul şi discordanța…

Surâsul apare la vârsta de trei luni. Tăcerea e un act cultural (parcă a zis-o Porfir, nu ştiu, verific…)

 

Autocritică

Heei, nu sunt atat de catastrofă pe cat mă crezi! Merită să-ncerci! Muşcă! Uite, îți cedez telecomanda şi primul loc la baie dimineața. Îmi opresc din toată chestia asta doar zambetul provocat de părul tău ciufulit şi bucile ascunse, ca două feline, sub chiloții strimți. Ştiu, sunt nesimțit, mi-o spui în fiecare dimineață cand te ciupesc de sani, la cafea, aia pe care numai eu ştiu s-o fac la ibric. Încerc să-mi dreg comportamentul reprobabil cu un „…şi vine toamna iar, ca dup-un psalm amin-ul”. N-ajunge? OK. În plus, nu voi mai înjura cerşetorii la semafor. Dar voi păstra, să fie clar, mangaierea genunchiului tău în aşteptarea culorii verzi. Chiar dacă vom roşi cand ceilalți şoferi ne vor face semne obscene cu degetul mijlociu şi vor urla, frustrați, „fute-o, bă!”. Uite, nici nu voi mai scrie, ca golanii, cu graffiti, pe zidurile oraşului poeme, voi lasa doar pe frigider, prinse cu magneții ăia chicioşi, îndemnuri motivaționale, de la „fii fericită!” în sus. Ca semne ale reeducării mele. Şi-ți voi aduce şi-o ninsoare, de la reduceri, n-am prea multe posibilități, inginer, d-aia cu pete de noroi, gestul contează, nu mai stramba din nas.

Hai, încearcă, muşcă, nu e butaforie…