Brândușe într-o ceașca de țuică

20200223_163805

Motto: Hei am iubit și eu odată pe Dumnezeu,
Cum iubește viermele rana.

Florile astea au pătruns ilicit în țesătura teritoriului meu. Miroseau a versuri de-ale Stelarului. Boemul ăla ignorat de critici și de lume. Prin el am reușit să aud pentru prima oară ecoul tăcerii.

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Oamenii care se întorc de la slujba alcoolului,
de la baruri și uscăciuni,
de-acolo de unde nu se sfârșește și nu se începe nimic.

Am plecat dintr-un ținut secetos,
de sub dragoste –
acolo arta izvora din platitudine
și cine mânca două litere
trebuia să moară.

Lipsesc hălci mari din mine. Pierdute în războaie cu sinele sau cu femei care nu vor ști niciodată ca fiecare cuvânt rostit e o tortură a timpului. Uneori în părțile lipsă lipesc câte o tristețe. Altoită pe solitudine

Noi suntem Abel și Cain –
Tu cine ești cu lanț de aur la gât,
Cu inele, fără măsele, șchiop și urât?
Poftim: între soare și creier
E malul de smoală
În care luneci curat
După lege și boală.
Poetul în haos are
Casă, cimitir, floare.

Nu sminti inima
Plecată în artă
Nici rădăcinile ierburilor albastre
Sus-puse, caldeenilor hartă.

E ceața limpede în care merg? Și visul
Cu bufnițe, profeți?
Doamna suavă din văzduh
Foșnet aruncă la poeți.

Palatele vechi
Scuturate, au ieșit –
Mai multe cârje și urechi.

Ce culori am: uitați-vă !
Fluieră vântul prin mine –
Un pescăruș alunecă și țipă
Sub cerul fraged al iubirii
Sunt un ocean cu munți fosforescenți
Și arbori monocelulari
În secolul ciudat și marțian.

Sună spre nord un clopot de cristal,
Are veșmântul lumii mele
Ori dansul cântecelor arse?

Într-o zi vei găsi caietul meu de poezii din liceu și vei fi surprinsă cât de mult seamănă viața noastră cu strofele alea pline de ștersături de la sfârșit.

O femeie bea marea bătrână din oglinzi,
dar nu-și vede ochii fără păsări
nici umbra – altădată fosfor.

Cum o să-mi așez viața în cadavru
la apus ori în peșteră, eu drum
spre altădată în acum?

 

Ps. Anexez la prezenta CV-ul Stelarului, doar doar într-o noapte veți arunca telecomanda și veți scuipa netul.

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilința;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol și flămînd?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea orașelor-
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni…
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mîinilor caută pîinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceața legilor lor;
Pe frunțile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temnița. Puneți lacăte bune fiarelor.”

Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Și spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare-
Vom avea pîine, pîine
Și-un kilogram de izmă pe masă.

Între ” îhîm” și „nțț” (sau „anatomia lui niciodată”)

Mâinile copiază obraznic geometria sanilor. Curbură convexă făcută de zei absidă…

Sunt un ticălos care știe că fiecare dreaptă minte, oricare adevăr e curb și timpul e un cerc. Și mai știe că ești frumoasă. Neșăruibilă.

Doamne, ajută-mă să trec pe curat această iubire plină de ştersături, omisiuni şi lisergice adio-uri. Lasă dracului jurnalul ăla plin de erori ontologice și fă-mi origami din tristeți. Închide ruleta și joacă pantomimă cu mine. Mimează inelarul și-ți voi lista singuraticii lumii.

Știu că esti ireductibilă. Și incomprehensibilă. Relativă. În niciun caz un nonsens. Poate de-aceea te-nchid în temnițele gândului și tapisez cu oglinzi atinse de cataractă camera mizeriei individuale. Hobby de loser ce folosește ca alibi eșecul, un termen din paradigma cunoașterii.

… și iar te zidesc în peretele de la apus. Sfârcurile tale sparg tencuiala. Mai tare ca-n „Boss, ai văzut vreodată o prăbușire mai măreață?”,  cum spune Zorba în film. Enoriașii cred că ești doar o icoană stranie transformată-n păcat. În căuşul palmelor, alchimiștii leagă linia norocului de aia scurtă a vieții. Scurt tratat de peratologie.

În nicio statistică nu sunt prinse cuiele iisușilor răstigniți prin sinapse. Singura lor contrapondere, ochii tăi, confirmă teza materiei din lumină condensată. Și buzele devin o curbură de spațiu Riemann. Ăla în care fiecare dreaptă e de fapt un cerc imens.  Dreaptă care se închide, dar nu se încheie. Ca o iubire pămantească.

Mulțimea va saliva mereu închipuindu-ne, consumerist, pe o canapea Ikea. În şcoli nu se mai predă levitația. Doar căderea.

Încă nu și totuși deja (o chestie de prin Heidegger)

Motto: „poezia e… corul deținuților din Călina roșie cântat pe o singură voce, când Șukșin s-a sinucis că nu a găsit nicăieri o petrecere adevărată!”

Marele Zid începe cu arderea Scrierilor.

aș fi vrut să fac o perversitate
să-mi deșert cuvintele
în urechea unui bărbat
până la orgasm
dar tot ce fusese posibil
e acum o mare pată arsă
rămasă pe fața de pernă
după ce ai adormit cu țigara aprinsă
am avantajul unei umilințe distinse
un geam spart pe care cineva
a lipit un pergament
iată fumez fumez ca o nebună
mi-am regăsit riscurile
sunt mai tânără decât o nuia de salcie
în duminica floriilor

Conquista începe cu arderea corăbiilor.

mărunte s-au făcut întâmplările doamne
liniștea chipului meu
o baltă în care nu mai arunci cu pietre
pentru că e gata încrețită
– până și ironia ți s-a ros la coate-

Tu, apotropaica mea de ziua a saptea și de toate nopțile, începi cu arderea poemelor dezmărginirii. Gest naiv de imolare. Sigur nu-ți vor reda castitatea.

Într-o zi (..) am să te găsesc într-o prăpastie cu toate versurile tale/ bolnav, beat, bătut, fumandu-ți propria viața/ probabil fascinat de ideea că mângâi molii/ şi ele se vor transforma în fluturi pentru viitoarele prințese…

Te aştept cu chibritul aprins.

milord
nu se mai poate concura
ceșcuța japoneză este spartă
și-n zațul ăsta negru de cafea
a apărut un câine rău la poartă
(…)
mai mult ce rege și-ar putea visa
când în triunghi s-a-ntunecat fereastra
milord
nu se mai poate concura
dă-ți haina jos pune-o-n cuier și basta

02022020

Când găsești o femeie, taie-i unghiile și părul… Așa sună o chestie rătăcită prin filozofie. Legată de războinicul ce vrea să ia de soție o prizonieră. Frumoasa  captivă. Aruncă tot ce e mort și inutil la ea. De unde știm ce e mort și inutil la ea? Femeia aia funcționează în paradigma bărbaților, limitată de avertismentul lui Pavel-  luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia și cu o amăgire deșartă…  și stigmatul lui Joyce-  se spune că sârma ghimpată a fost inventată de o călugăriță… Comozi, vom reduce totul la o opțiune de tip estetic, somatic, cu toată subiectivitatea, relativismul și libertatea de care dispunem, și îi vom desena femeii care a răvășit războinicul din noi chestii care ontologic se vor dovedi iraționale.

O femeie nu există fizic. Ci doar prin percepția gândurilor noastre. Gânduri care trebuie să elimine erorile teoretice, inerente, ale timpului. Gânduri cărora le trebuie un suport. În filozofie sunt câteva trucuri. Fessard studiază Hegel pentru a-l critica pe Marx, Toma l-a studiat pe Aristotel pentru a-i fute pe Avicena și Averroės…

și tu cu amorurile tale
mototolindu-ți cearceafurile
în gândul unei femei imaginare
tu alergând sub felinarele roșii
când spermă, când ploaia, când liniștea
îți disputau spațiul dintre două rugăciuni
poți să faci ce vrei
eu tot aduc fără să știi
în această hârtie nerușinată
fiecare poem e un viol
fiecare ficțiune e refugiul unui masochist
de unde nevoia asta
de inteligență a sexului
de unde atâtea curbe insinuante
în sângele ciclic al trandafirului
mă gândesc la bărbatul răstignit
pe crucea unei femei

așa va spune ea și tu, emoționat, vei încheia apoteotic

Doamna, o sa te ating cu mintea.
o sa te ating si o sa te ating si o sa te ating
pana cand deodata o
sa-mi zambesti, obscen de timid
(doamna, o sa
te ating cu mintea.) O sa te
ating, atat,

usor si tu o sa devii cu totul,
cu infinita usurinta

poemul ce nu-l scriu.

 

 

Rațiunea insuficientă

Eram un biet paznic de far și pentru un pahar de rom toate femeile ascultau poveștile mele cu corăbii salvate de la naufragiu. După, mă simțeam jumate de Dumnezeu kenotic. Și fiecare femeie se simțea corabie.

Le vorbeam despre dragoste. Principiul rațiunii insuficiente, cum ar spune Marion. Și ele îmi plăteau cu cursuri de pedagogie a privirii. Îmi parcelau realul. Și fiecare rid era o linie trasă la est sau la vest. La nord sau la sud.

Noaptea făceam dragoste și citeam blasfemiile lui Cioran. Și ale lui Nietzsche. Și ale lui Dostoievski. Până și Papa legalizase aceste bemoluri în partitura Pater nosterului.

Târziu am înțeles că fiecare femeie e o invitație la singurătate. Numai prin ea obligăm divinitatea să se ridice la nivelul nostru de necunoaștere.

Amestecate

A murit ultimul erou al copilăriei mele. Dan Andrei  Aldea. Copil fiind, la Sala Sporturilor din Ploiesti, strecurat prin intrarea din spate, am rămas înmărmurit când Dan, transfigurat, și-a spart chitara de scenă la sfârșitul concertului.

Bă, de ce dracu’ trăim atât de repede?

Singurul adevăr din filozofie e că Platon e porecla lui Aristocles.

Toate filozofiile pun problema începutului, a principiului, a propoziției fundamentale. Doar filozofia lui Aristocles se naște din niște fragmente de existență. Și se reduce la o întrebare simplă: cunoașterea e știința conceptului obișnuit sau știință a ideii? Știința a cunoștințelor doar exacte sau știința a valorilor adevărate? Iliada e superioară Odiseei? Ahile e superior lui Ulise? Așa interpretează Noica Hippias Minor-ul…

Azi, pe stradă: Superman e mai tare decât Batman? Dar Joker? Ăsta se pune?

Care bei cu mine 182 de grame de JB, fără gheață? De ce 182? Atât are paharul meu favorit măsurat în condiții de laborator.