Timp

Vine un timp când declari caduc infinitul ăla nedefinit şi cauți o margine clară, cu longitudine şi latitudine, de care să-ți agăți liberul arbitru şi zeii. A, am uitat natura, p-asta doar parțial, în speță femeile cu os de nisip.

Vine un timp în care priveşti dezastrul din urma ta şi urli către lume, precum Zorba în finalul ăla apoteotic- ai văzut catastrofă mai frumoasă?

Vine un timp în care dai numele Ei fiecărei zile şi rescrii cu scrum de țigară roşu fiecare poezie răcită sau rătăcită.

Vine un timp în care vei deveni atât de darnic, fiind atât de sărac, încât vei lăsa tuturor tot ce mai ai. Timpul.

Reclame

„Scurt tratat despre Dumnezeu, om şi fericirea sa…” (1)

Dorind să interpreteze întreaga realitate în termeni raționali, Spinoza ar fi explicat-o ca un lanț infinit de cauze şi efecte legate necesar şi mecanic între ele.
Apoi evreul acesta modest articulează Etica după forma unui tratat de geometrie: definiții, axiome, propoziții, scholii şi corolare. Totul seamănă cu un tratat ştiințific, riguros, în toate deducțiile sale logice şi perfect sistematizate.
Când se odihneşte, Spinoza vorbeşte despre pasiunile umane ca despre curbe, unghiuri sau alte figuri geometrice.
„Etica” lui Spinoza seamănă enorm cu „Ulysses” al lui Joyce. Fiecare interpretare face apel la conexiuni şi metafore. Oferă filtrul şi complexul de legături inerente. Descoperi o mulțime de direcții care traversează „Etica”. Şi la sfârşit afli că au rămas dimensiuni neexplorate.
De ce dracu’ sunt aşa de serios în postarea asta?
Hai, bă, să citim iarna asta măcar o carte! Fac alergie când îmi povestiți cârnații şi SF-urile văzute la mall.
Vă implor!

Crocodilii sunt rude apropiate ale păsărilor

Motto: o, nu face greşeala aripii/ ce crede că singură zboară

Toată lumea dă click dreapta pe textele mele şi aşteaptă să iasă precum un iepure din joben sufletul.

Nu apare decât o vază Ikea cu flori de plastic. Şi toți pun apă în ea. Adânc implicați în această profunzime inconturnabilă

Când sunt necitit pun nisip furat din clepsidră în conduri de prințese. Şi toate merg scâlciat. Dar atât de frumos! După, fiecare condur îşi va cere, înainte de a îmbrățişa talpa, bobul de nisip din clepsidră.

În rest, ascult ştiri. Azi am aflat că „nicăieri” e o condiție limitativă a sufletului. Şi că femeile poartă la gât, ca un ştreang, doar adevărul lor. Toate confirmă teoria evoluției- crocodilii sunt rude apropiate ale păsărilor.

Neofiții

Motto, pornind de la un vers de Ilhan Berk :
Aceste poeme neterminate sunt gleznele tale…
…şi gestul discret de retragere al cotului
când te aşezi lângă mine între perne şi caşti
e încă un vers pe care nu mi-l va lua nimeni

nu am nici un chef să mă adun
22 de ţigări şi nici un gând dus până la capăt
o albină se loveşte de geam
apoi din nou
mierea se prelinge pe marginea ceştii
de-acolo pe cearşaful mototolit
ca atunci când îţi acopereai sânii cu braţele
(pudoarea aceea ne-apropia de
înţelesul dragostei)
mâinile şi picioarele noastre
incredibile
inventând lumea
buzele părul atingerea sexelor degetele încolăcite
ca iedera pe terase

dar acum e târziu
în toată-ncăperea nu a rămas
decât forma pe care trupul tău a lăsat-o
în cutele cearşafului – o parte
din respiraţia ta e aici,
mirosul gâtului,
al sânilor,
al pubisului
iar eu te privesc din nou de deasupra patului
cum zâmbeşti ca un copil mare şi crud
păpuşa de ceară închisă în somnul ei galben
fără memorie
fără nici un regret.

din nou noaptea ca-n adolescență
prin bucătarii poemele mele bezmetice
tu care știai atât de bine
să citești stările
să te legi de cauzalități nevăzute
tu care aveai un voal negru
acopereai cu el veioza
când voiai să-ți găsești
pivniță trupului
acolo pe gem în colțul din stânga
fluturele cu cap de mort
și tu cu amorurile tale
mototolindu-ți cearceafurile
în gândul unei femei imaginare
tu alergând sub felinarele roșii
când spermă, când ploaia, când liniștea
îți disputau spațiul dintre două rugăciuni
poți să faci ce vrei
eu tot aduc fără să știi
în această hârtie nerușinată
fiecare poem e un viol
fiecare ficțiune e refugiul unui masochist
de unde nevoia asta
de inteligență a sexului
de unde atâtea curbe insinuante
în sângele ciclic al trandafirului
mă gândesc la bărbatul răstignit
pe crucea unei femei
mă gândesc la aerul roșu
din nara unei vite înjunghiate
mi-amân pe mâine descrierea
parcului cu platani.

claudiu şi nora, doi poeți

Şi doi neofiți încercând să înțeleaga:

Mâine vom scrie poezie doar în Java. Strânge provizii de azi

 

Dacă le strâng, o să fie cald acolo? Emigranții au mereu poezia în suflet. N-au restricții la bagaje.

Unde vrei să fie cald, fugarule?

Ce dracu’, parcă mi-e frig. Să-mi iau salopeta?
Nu ți-o lua. Îți dau eu un pled, îl folosesc cand mi-e frig: Doamna, o sa te ating cu mintea.
o sa te ating si o sa te ating si o sa te ating
pana cand deodata o
sa-mi zambesti, obscen de timid
(doamna, o sa
te ating cu mintea.)
O sa te
ating, atat,usor si tu o sa devii cu totul,
cu infinita usurinta
poemul ce nu-l scriu.
Nu mai am țigări, paharul de vin e gol și-n jurul meu miroase a toamnă besmetică.

Ia de aici, să-ți treacă, ți-aduce aminte de camera de cămin şi de multe altele:https://youtu.be/ZEeOhttYwdI
Camera mea de cămin e neagră.

Pe cine dracu’ ai folosit pentru designul interior de ți-a făcut-o neagră?

Dracu’, destinu’? Habar n-am. La cât de ușor încurc eu designerii…

De când Dzeu e permis oricui, te-ai dat la o parte. Apetența pentru admirație ai făcut-o muşcătură. Şi în plus lucrezi şi cu chinezării în ale destinului
Eu un must have conjugat la trecut. Adică nimic. Te rog, reformulează!

Când strig: Doamne!, atâta timp cât durează strigătul meu, El există. E suficient, ce mi-aş dori mai mult?”
Necredință, poate.

Aaa, tu vrei un loc în lojă, eretic..

Sentința karamazoviană

Până acum ceva timp am crezut că sărbătorile de iarnă sunt trimise de divinitate ca panaceu pentru rănile produse de imperfecțiunile lumii. Lume creată, se spune pe la colțuri,  prea repede…Stiam că Cel ce le trimite ne consideră egali in fericire şi durere şi, încrezator, aşteptam vindecarea-mi prin terapie cu cetina de brad şi praf de puşcă de la artficiile chinezeşti.

Cineva mi-a şoptit că inocența e arealul diavolului şi că pe lumea asta fiecare are atât cât poate să-şi  ia singur. Divinitatea nu are veleități de vânzător pe cartelă nominală. Sărbătorile se vor aşeza întotdeauna la masa ta pe scaunul ăla care scârție îngrozitor. Al celor plecați sau uitați. Voluptatea aşteptării ne va trimite instant către  linkuri otravite de îndoiala, iar minunile Mosului nu vor fi decat o chestie de percepție infantilă. Ele există, trebuie doar să le vedem. Nimeni nu le neagă. În acelaşi timp nimeni nu încearcă, prin gesturi tandre, să experimenteze existența lor. Până şi neaua imaculată, suportul penitenței pentru invalidarea abjurărilor noastre, va deveni noroi. Noroi de camuflaj pentru instinctul nostru de supraviețuire bazat pe genele primitive ale ălora din peşteri. Care habar n-aveau de sentința karamazoviană-„exista suferinta si nu exista vinovati”

…şi, la urma-urmei, împlinirea sau neîmplinirea noastră nu e decat o vechitură de talcioc pe care o fluturăm obsesiv de patetic. Încercăm, din când în când, o Judecată de apoi pentru salvarea din angoasele maligne. Şi ne dăm seama, destul de târziu, că tristețea nu e o boală doar pentru prinți

Ea

Iată o zi perfectă pentru o rană frumoasă, spuse el privind fata ca un soldat în tranşee glonțul

Ea asmuțea prin gard câinii singurătății. Era plagiatul unui copil cu magiun pe buze. Indicație de lectură: nu zâmbiți, rămâneți în intervalul dintre pragmatismul gardului şi metafizica singurătății

Ai lui Freud îi şopteau băiatului că e vorba despre o dorință irepresibilă, ai lui Kant c-ar fi o formă a celei de-a patra antinomii. Mai mult teza, ca să fim exacți. Lumea implică ceva care, fie ca parte sau cauză a ei, este o fiinţă absolut necesară.

Băiatul era infatuat. Se credea un erudit al nisipului. Răsfoirea fetei i-a arătat un analfabet. Al pustiului.

 

Îmbătrânim aşteptându-l pe Moşu’

Motto: nu am, era un vers care n-a mai ajuns…

În fiecare dimineață, la cafea, cuvintele tale mă pipăie obscen. Un joc al seducției în care „bună dimineața” rămâne o felație niciodată finalizată. Un aleph al incertitudinii. Cardinal al așteptării construite meticulos din infiniții mici ai clipei.

Afară, ninsoarea. O sinucidere colectivă a îngerilor. Fără drept la slujbă de pomenire. Crăcile copacilor,  sârmă ghimpată ce-mi taie cheful de evadare. Ziua feliată subțire. Printr-o copcă încerc să prind cuvintele tale nedezlipite, încă, de buze. Ca niște oase aruncate câinilor, păcatele-mi troznesc.

Atins de Alzheimer, îmi pun costumul ăla bun și îl aștept, cuminte, pe Moșu’. Căutarea lui pe google îmi dă permanent un „404. Page not found”