Duminica (2)

Îmi place să te privesc cum stai înghesuită în tine. Cum îți tragi, stingheră, trupul peste sufletul obosit. Ca un funcționar plictisit, mânecutele peste manșetele roase.

Înțelege că între arbitrariul cartezian și necesitatea spinoziană nu e nicio cale, au pus un dumnezeu de duzină, adolescent cu coșuri, căruia îi place, pervers, să privească, prin gaura cheii, mâinele când facem dragoste. Nu fugi.

Singura realitate palpabilă e dunga de pe ceașca de cafea pe care ne-am promis-o într-o noapte. Biet strat geologic din care vei afla de când sunt lângă tine. Mă tem că firimiturile ființei sunt pentru niciodată.

Știi că filozofia n-a rezolvat nimic niciodată. A ajuns întotdeauna prea târziu la locul faptei. De aceea te voi învăța să aprinzi focul. Postdiluvian, e singurul element căruia n-au reușit să-i pună cod de bare.

Nu căuta să ai adevărul aliat în lupta cu ceilalți. Învinge doar cel care supraviețuieste. Și nu spune niciodată ” prea târziu „. Pentru asta oamenii au inventat moartea. Am aflat-o dintr-un film.

Povești nemuritoare (5)

„Timpul trecea nepăsător și iar mă gândeam la aceste ființe secrete, femeile, la ceea ce produc ele: poeme, procese, cuvinte frumoase și invective, satisfacții de trei minute și rătăciri pe străzi, când divine, când cu sufletul de hingher, catedrale ale urii, splendide, superbe sau banale (ca o stradă goală de provincie, duminică la ora două după masă), când nu te mai interesează, când le-ai consumat, nu astfel și înainte, când le dorești, când îți dau bătăi de cap, când te amână, când te inspiră, când te rumegă, când fac din tine un rug arzând nesfârșit. Totul atât de relativ și de trist, și iar se ivi din memorie femeia aceea atât de devotată, atât de gata să-ți sărute palmele, să-ți spună cât de inteligent ești, cât de singur și neînțeles, lăsându-te să pricepi că ai o singură șansă: că ai întâlnit-o pe ea”

Eugen Barbu, ”Ianus”, pg.61, Editura Gramar, București, 1993

Precizări: Această postare încearcă să lămurească doar câteva aspecte omise, din lipsă de talent, din „Barbatul insulă”. Nu face parte din lecturile obligatorii. Eugen Barbu e doar un autor uitat de alții și iubit de mine. Și totodată o poliță plătită lui windwhisperer, care m-a acuzat, pe undeva, acum ceva timp, că n-aș cunoaște prea multe despre Barbu. Fiind plecat demult din țară, sunt convins că n-a citit Ianus-ul 🙂

Hypotheses non fingo

Enervat că nu putea formula niciun mecanism ipotetic care să ofere o explicație a forțelor gravtației, Newton începu să-i înjure cu sete pe cartezienii ce-i cereau ipoteze traductibile în formule. Controlabile experimental. Un dat nu poate fi explicat, bă proștilor. Ca și dragostea. O limitare a experienței la datele sensibile, negând o posibilă experiență a principiilor esențiale ale realității. Aproape dogmatic. Dă-i în pizda mă-sii, își spuse cu năduf, pe Democrit l-au iertat când a făcut Ideea o formă indivizibilă și invizibilă, dar inteligibilă a atomului…De la mine vor legi. De unde dracului să scot? Nebunie curată. Sau poate nu. Moment prelogic inspirat de divinitate  si, apoi, topit în cunoașterea rațională, spune pe la colțurile filozofiei Platon despre chestia asta absolut patologică. Bă, mă lași, până și nebunia ne-au dat-o zeii? În bibliotecă nu găsi decât un Giordano obosit explicând fără succes că nebunia îl ajută pe înțelept să depășească limitele finitului. Aha! V-am prins…

Bărbatul insulă

Singurele informații despre el nu depășeau limita unei subiectivități restrictive, cum că n-ar fi decât un tip așa și pe dincolo.

Cineva îi agățase poeme în păr și el, prieten cu vântul, le transformase în confeti și zmee năuce. După această întâmplare, toți cei care plecau din el își puneau pe furiș fire de păr în bagaje și exersau în uscătoria blocului zborul.

Altcineva desenase pe nisipul sufletului său cercuri mari, aproape linii drepte, și rătăcise voluntar, cu tălpile goale, pe linia aceea minerală. Și fiecare simțea apoi nevoia să-și umple buzunarele cu nisip pentru a exersa nemurirea acasă.

El era, în definitiv, un tip de treabă ce aștepta în fiecare noapte ca acea corabie plină de abanos și scorțișoară să se izbească de stâncile sale. Ca sânii copți de mâinile obosite ale unui paznic de far.

Contract prenupțial

Singurele promisiuni pe care ni le-am făcut au fost că o să mă faci să mă îndrăgostesc de tine și că, în aceeași zi, la amiază, o să te fac să te îndrăgostești de mine.

Ți-am mai promis că îți voi elibera și o adeverință că meriți totul, pentru a-ți servi la diverse pe lumea aceasta. Împreună cu un autocolant cu „Atenție! Copil la volan!”, pe care va trebui să-l lipești urgent pe luneta mașinii.

Am mai zis ca voi vorbi cu Dzeu să se împrumute, din când în când, la tine, cu dobândă, pe caiet și pe termen scurt, pentru reparațiile ce le tot face la fațada Creației.

Ți-am promis și că-ți voi spune câte-o poveste în fiecare noapte, dar numai dacă renunți la obiceiul acela prost de a-mi scutura așternutul gândurilor înainte de culcare.

Sigur nu ți-am promis că mă vei înțelege. Și că-ți voi putea returna TVA-ul pe pașii făcuți  împreună.

 

 

 

Scrisori (13)

Niște femei foarte frumoase țineau de patru colțuri deșertul Gobi și voiau să mi-l deie cadou. Le-am mulțumit emoționat și l-am primit, cu toate că mai fusesem îndrăgostit.

Eu eram o cetate aproape măreață, pe care trebuia sa o cuceresc din nou, pâna la ultima piatră, în fiecare dimineață. Până seara târziu aruncam asupra mea, cel de ieri, cu bolovani și smoală clocotită.

Tu erai așa și pe dincolo, o, erai ca toate femeile, uite că ti-am reținut chipul.

Și erai atât de statornică în gândul meu încât puteai fi împrejmuita cu un gard. Și-n vârful fiecărei șipci ascuțite câte o stea sau, mai bine, capetele celor care au îndrăznit să te iubească.

Când îndrăgostiții iau peste tot foc, se prind de mână și se aruncă amândoi într-o verighetă cu apă puțină.

Și nimeni nu va mai ști despres tine nimic precis, vei avea trei date ipotetice de naștere și două de moarte.

Eu voi începe să te uit spre nord, tu mă vei uita spre sud. Mai întâi îți voi uita sufletul care nu-mi va lua mai mult de trei zile. După aceea, știu și eu, gustul părului tău, materie superior deghizată sub formă de gene. Tu mă vei uita poate de-a-ndoaselea. În orice caz, ne vom uita bine amândoi. Apoi ne vom spăla pe mâini.

Dar la urma urmei ce trebuie să găsiți în rândurile mele cuvinte? Eu am fost pictor și toate acestea nu sunt altceva decât studii de riduri de pe fruntea mea.

Numai despre sufletul meu nu știu nimic, sufletul care-mi scapă mereu printre zile, ca o bucată de săpun în baie.

 

sorescu   sorescu  sorescu  sorescu  sorescu  sorescu  sorescu sorescu sorescu

Pleonasmul

A-ți spune „te iubesc” e un pleonasm. O știu toți. Larousse-ul si merriam-websterul mă citează. Degeaba strecori câte un „adio” pe sub ușă și fugi cu cuvintele-ți împachetate brambura spre primul tren. Toate scanerele aeroporturilor, garilor și viselor tale îți vor spune că ești o fugară. Dimineața, la cafea, vei vedea că în bagaje n-ai decât un biet cod lingvistic. Și că pandemia de pleonasme nu poate fi oprită. Nici măcar mercenarii plătiți să bată clopotul în dungă nu pot obține certificatul de deces. Iubirea aceasta se fumează pâna la filtru. Tremurând, cu degetele îngălbenite și arse de nicotina atâtor întâmplări. Asteaptă-mă. Deja rațiunea are cearcăne.