Vineri, poezie de post (1)

Cand mi se face de prințesă, mă îmbolnăvesc de Don Quijote şi de frac-su, Mişkin, care n-a fost niciodată Idiotul, ci Prințul. Un prinț care a ştiut permanent că fericirea e doar un proiect cu deadline-ul depăsit…Şi pentru că în fiecare vineri mi se face şi de poezie, încep cu o bijuterie de Demostene Andronache.

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminți,
E plin pămantul de martiri şi sfinți
Atinşi de filoxera înțelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nțelepți ca sfinxul,
În fața lui şi a nemărginirii,
Şi-ascultător de randuiala firii,
Ca un plăvan în jug trudeşte insul

Scancesc cuminții-n chingile durerii
Şi, sangerand din răni adanci blandețe,
Langă neveste mor de batranețe,
Necutezand să scoată spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sange,
S-a-mpotmolit istoria şi plange
Cu prora înfiptă-n într-un colț de stancă.

Nu se mai nasc nebuni ca să o mane,
Cu bata de la spate, ca pe-o vită
Acestui veac să-i pună dinamită
Şi evu-nțelepciunii să-l dărame.

O! Doamne, doamne, unde-s Don Quijoții?
E plină lumea d’alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să manuiască lanza,
Ci scutieri cuminți se vor cu toții.

Unde-s nebunii, unde-s macedonii,
Să tragă spada şi să taie nodul?
Tanjeşte după glorie norodul
Şi nu-s cezari să-i treacă Rubiconul.

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvăşeasca si să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pămantu-n coarne
Şi acestui veac să-i surpe temelia.

Anunțuri

Autoportret

Sunt un Iov ce refuză pariul acela ocult al divinității şi rupe lanțurile penitenței convins că a trăi înseamnă să ai curajul, cioranian, de a renunța la speranță.

Sunt o Emma Bovary ce descoperă că fiecare zi nu e decat o vizită la castelul marchizului d’Andervilliers. Adică un contract de arendă între mine şi viață.

Sunt un Joseph Knecht, magister ludi, ce evadează în fiecare clipă în lumea normală a loserilor şi deziluziilor, doar pentru a simți sub tălpile goale asfaltul de după ploaie

Eşti o femeie asupra căreia planează prezumția de dezamăgire şi fiecare noapte îi desface sărutul într-o serie recesivă de adio-uri.

Sfaturi

În ghetoul dragostei mergeți desculți. Aruncați sticla şi betonul vieții voastre. Uitați de buchetul de flori cu care, ipocriți, vă înființați la fiecare aniversare. Desfaceți dorințele agățate cu sclipici de fiecare cometă şi uitați de rutina paşilor.
Viața e prea scurtă. Şi fiecare întrebare nu mai e demult egală cu un răspuns. Înainte de a adormi, dezveliți un san cu ochii minții. Cadre scurte care fac cat toată semiotica lumii. Cel mai simplu antidot cand în noapte începe „beția adevărurilor vătămătoare”.
Viața se trăieşte pe sine, nu are legătură cu noi, spunea cineva.
Şi, apoi, uitați-vă la un film. „Damage”. De Louis Malle. Cu Jeremy Irons (e că seamănă cu O’Toole?) şi Juliette Binoche. E cel mai frumos film de dragoste. Sau de existență. Iar finalul, cu explicația dată de Stephen nevesti-sii, mi se pare cel mai bun motiv de a ne îmbăta: „Credeam că îți poți controla viața. Dar există lucruri pe care nu le poți controla”. Vedeți să plouă cand vizionați filmul. 🙂

Al(l we are )cool. Update

Vin sărbătorile și constatăm încă o dată că tristețea nu e o boală de prinți. Doar o javră ordinară ce te latră așezată comod pe scaunul celor plecați sau uitați. Că în fiecare iubire există cel puțin un ticălos. Că funcționăm după un soft hackerit.  Că ritualul trecerii noastre nu e  decât un banal și repetitiv joc lingvistic mincinos- ce mai faci? bine. dar tu? Ne dăm seama că folosim gânduri-butaforie și că suntem prea strâmți pentru a cuprinde în noi toată frumusețea lumii. Ce rămâne  aruncăm în tomberoane, corect, ordonat, eco. Ne trăim gloria între patru pereți și așteptăm toată viața un mes(s)ager salvator. Din când în când, punem la dispoziția speciei, printr-un gest pe cât de generos, pe atât de inutil, povestea noastră.

Vin sărbătorile și constatăm încă o dată că nu putem fi Robisoni între patru pereți. Chiar dacă am solicitat un Vineri în wishlist. Pentru asta îți trebuie o insulă. Să poți întemeia din nimic un imperiu. Să poți bate monedă cu chipul ei. Cu chipul ei, corăbiile să cumpere lumea. Vin sărbătorile și îți dorești o zăpadă, singura sfințenie perisabilă, și cei care îți rup foile dictando cu poeme să poată să spună înciudați – bă, aici a fost o ceașcă de ceai…

Să vă îmbolnăviți de-mbrățișare toți cei cu brațe, vă urează Castanul…

Emperor has no clothes

Hei, mate, am trăit s-o văz şi p-asta…Torquemada cu şorț de masterchef. Aprinzand focul rugului cu chiloții Castanului. Pe motiv că nu sunt biodegradabili. Precum chiloții celorlalți, deveniți fetiş. Inchizitor nec plus ultra. Nu contează fapta, striveşte-i conştiința.

Totul însoțit de o serbare în cetate. Domnițe suave, faire tapisserie, îşi împlinesc visul de a deschide balul, invitate de prinți exilați. Balul invectivelor. Talonul maşinii nu dizolvă pedigree-ul. E primul postulat al adevărului. Gravat pe rama oglinzii.

Un bal al artificiilor confecționate din linkuri către clipuri cu smiorcăieli ale Castanului. Acompaniate de hăhăială obscenă, dar triumfătoare: l-am făcut şi p-ăsta. Muşchi umflați cu steroizi din categoria flegmelor. Care anemiază spiritul. Dovada tardivă, dar clară, că Darwin a avut dreptate. Veriga lipsă dintre primate şi antropoide există!

Şi hai, pentru fraieri, să împachetăm frumos sub umbrela greenpeace-istă a salvării unui pidosnic din lanțul trofic al wordpress-ului. Comentarii davinciene, imagini lăcrămitoare, madona cu pruncul. Mai că-mi pare rău că nu am avut răbdare cu bietul pederast. Un căcat împrăştiat ar fi fost dovada clară, palpabilă, că nu am mințit.

Da, mate, o lume ciudată, entre de dieux et d’ adieux. Nicio luciditate articulată, doar crampe viscerale. Garduri din conştiințe castrate de universul domestic puse libertății de a fi indiferent.

Amice, eşti un idiot, mi-ar fi spus concitadinul meu, văzand abuzul meu de încredere în ființe prizoniere unor circumstanțialități emoționale, cu iz patologic.

Dă-i în poola ta, Castane, îmi spun eu, du-te să mai aşterni un fragment liricoid spre disperarea Perpessicius-urilor atenți la curățarea de mizerii a operei şi vieții ființelor virtuale.

 

Sfârșit

Magicianul își strânse în valiză ultimile baghete, cuvintele. Stricate, mutilate de absurdul existenței. Lumea crezuse că sunt butaforie și procedase în consecință. Le lipise cu scuipat, rece, dens, antigravitațional pe pereții din carton ai bâlciului. Aruncă, zâmbind,  la coș telefonul. Numai poștașul și banca pot suna de două ori fără a cădea în ridicol. Văzuse într-un film, demult, că nu există singurătate, doar oameni ce te fac să te simți singur. Lângă el, hamsterii părăsiseră labirintul și se simțeau liberi învârtind roata. Fumă pasional ultima țigară, drept sacrosanct al condamnatului la viață, și alergă câteva gânduri între migrația sufletelor și veșnica întoarcere a aceluiași. Și Schopi și Nietzsche erau penibili. Intră în cabină să se demachieze. Ramase surprins. Pe obraji avea pictate două lacrimi. În ultimul spectacol jucase, fără să vrea, rolul clovnului. Închise fereastra. Zgomotul mahalalei sculpta pe geam flori reci de gheață

Filipică

Litoticul meu „te iubesc” l-ai pus pled pe prințesa adormită din tine. Mi-ai spus să nu mai zbor. Sunt ridicol.Singuratatea dă bine pe o aleea pietruită. Paşii au ecou. Zborul nu. „pierderea Poeticii aritostelice a dus la naşterea Numelui trandafirului” spune Eco pe undeva. Am rămas vameş între noapte şi zi. Mi-ai interzis să-mi mai agăț poemele în colțul lunii ca să nu-ți afecteze mareele. Între timpul meu şi timpul tău, o lume.