Scrisori (4)

Astă-seară, ultima noastră seară, înainte de a ne despărți, te-am rugat frumos, te-am rugat respectuos, să stai jos ca să-mi pozezi. Fac aici câteva schițe, notez disperat, stenografiez ochii tăi și nu-mi iese ce văd, ești greu de scris. Nimeni nu va ști nimic, iți voi rosti din când în când numele, cu aerul că abia ne-am văzut și urmează să ne revedem în curând, că dacă, precum spui, am păcătuit iubindu-te, măcar faptul că te-am iubit, cu-adevărat, și după ce nu mai exiști, poate fi motivul pentru care îmi vor fi crezute toate acatistele. Într-o zi fără niciun eveniment am să vin brusc înaintea ta și am să-ți spun că totul e în regulă, putem pleca, am luat bilete de tren, am luat bilete de avion, am luat bilete de vapor, putem pleca în prima localitate de dincolo de capătul lumii.

 

păunescu păunescu păunescu

Aproape perfect

În afara câtorva virgule puse sau nepuse aiurea pe wordpress, sunt un tip perfect…, bine, treacă de la mine, ar mai fi o chichița vestimentară, cutele de pe cămașa, vă jur, însă, nu ies la călcat, gurile rele spun că acolo ar fi ascunsă o femeie. Fiți serioși, ce, sufletul e o matrioșcă ? Recunosc și problemele legate de geografie, întotdeauna colorez cu galben intens deșertul așteptării pe harta vieții. Ce e viața, bă, o lămâie?, m-au persiflat prietenii, te rătăcesti sigur p-aici, nu poți naviga cu gugălmapsul, n-ai trecut femeile-intersecții, de unde dracu să știi tu când să schimbi direcția, amețitule, sensul nu se negociază, desenează și calea norocului, iar linia orizontului fă-o cu albastru … Compensez cu talentul meu ieșit din comun la chimie, știu că Mendeleev a lăsat la sfârșit o grupă de elemente incompletă,  conform numărului și a masei atomice ele există în natură, trebuie doar să le cauți, mare borfaș rusul ăsta, eu cred că a făcut-o intenționat, la fel cum Dostoievski a încercat subtil, și a reușit, să-mi schimbe paradigma cunoașterii, mântuire prin frumos, nu prin adevăr, un fel de a rămâne cu gura căscată, nu e nimic grav,  empatie de la mama ei, trezirea cu ajutorul dezastrelor e un concept perimat…Și ar mai fi ceva, nu am citit și eu nicio carte din aia beton, gen ” Orbitor ” sau ” Ulysses „,  carte ce-ți poate schimba destinul după cum vorbesc toți, eu sunt obsedat de ” Cireșarii ” și de dragostea pierdută a lui Tic. Ați zâmbit ironic? Nu vă mai spun nimic, nesuferiților…

Hai, pleacă…

Hai, pleacă, nu mă uit, mă fac că-mi-nchei șireturile, scutură rugina urmelor mele, folosește un adobe photoshop, grăbește-te, ai lucruri mult mai importante de făcut, muritorii de rând nu le pot înțelege, să nu uiți scrisorile, poți construi un dig intre tine și ceilalți cu ele, ia și câteva gânduri în traista cu merinde, e drum lung până acolo unde poți uita, te rog, nu le-mpărți cu niciun drumeț, m-aș simți risipit și, sigur, nimeni n-ar mai ști să mă adune în căușul palmelor, totul se recoltează mecanizat acum, nu mai poți rătăci prin palmele nimănui, by pass între linia vieții și cea a norocului, să te cântărești când ajungi, s-ar putea să ai 21 de grame în plus, unii spun ca atât ar cântări sufletul, să fugi de iarnă, diferența de temperatură dintre tine și ea ți-ar putea oferi cel mai ticălos ciclu Carnot, ăla de pornește motoarele inimii, nu-mi lăsa niciun răspuns, doar întrebarea aia de ora 9- ” mai ti-s dragă ?” arunc-o în cutia cu scrisori…

Efcinciu

Tu-i mama mă-si de treabă-netreabă, vine iar toamna și ne prinde rătăcind în plină iluzie, suntem victimele Creației imperfecte, căutăm prin noi butonul ăla de „refresh” de ne ia dracu’ și nu găsim decât emoticoane ieftine ” bună, ce faci? bine, dar tu ? și eu bine…”, numărăm femeile care ne-au trecut prin pat sau prin gând, cea care a văzut mai multe tavane decât Michelangelo și cea pură ca nu știu ce apă minerală din reclamă nu se contabilizează, sunt micile fraude sufletești pe care ni le permite sistemul în cazul ființelor prezumtiv atemporale, ne lovim de dogmele, normele, poruncile și conceptele seci din arealul nostru , o biată suprafață finită ca mărime, dar fără margini când vrei să cauți ceva în tine, din când în când ne permitem câte-o confesiune la botul calului, n-avem timp, fiecare vorbă poate fi o spânzurătoare, nimeni nu mai mijlocește certitudini, m-am săturat de adulți încremeniți în seriozități absolute, nu poți fi Prometeu doar cu o vagă patologie a ficatului, dă-mi și mie, amice, cu împrumut, o juma de tescovină, din aia roasă, de anu’ trecut și spune-mi din nou povestea aia marqueziană cu îngerii căzuți pe furtună și închiși în ograda păsărilor doar pe criterii estetice, vine toamna din nou și certifică incapacitatea noastră de a gestiona dezastrele, hai să-l recitim pe Bloch cu-al său principiu-speranță, actul acela de orientare al speciei cognitive, temeiul pe care se întemeiază ontologia lui a-nu-fi-încă…Pe unde o fi F5?

Duminică, târziu…

De mult nu am mai spus ” și eu te iubesc”. Am avut multe reclamații la Protecția Consumatorului privind acest produs și am hotărât să-l retrag de pe piață. Nu au găsit perioada de valabilitate inscripționată, nu erau specificate ingredientele care dădeau dependență și, mai ales, conținea „e”-uri. Mici, dar periculoase, din categoria fake-rilor gen „regrete”. Au vrut să verifice la detectorul de minciuni dacă e un produs contrafăcut, din reziduri sentimentale. Am refuzat, cerând să jur cu mâna pe sânul lui Venus, numai o minune poate certifica produsele obținute prin franciza ” anima „. M-au găsit vinovat și m-au obligat să restitui clipele și gândurile folosite pentru achiziția acestui produs. M-am declarat falit încercând o exonerare. Nu a mers trucul, urmând să fiu deportat. La recurs am reușit să obțin o planetă pe care chiar dacă din întâmplare ești în viață, nu ești obligat să trăiești.

Blogger

Ieri, bloggerul îngropă o femeie frumoasă, făcută din biți și pixeli. Încercă, apoi, să-și aprindă o țigară, nu reuși, chibritele nu mai sunt ce-au fost și , curios lucru, niciun fumător pe lângă el, semn că singurătatea poate fi cuantificată corect prin numărul celor ce-ți pot oferi un foc.  Trase husa, ca un doliu suprem, pe laptop, deși cineva îi spuse ca praful pe tastatură arată mult mai mult respect decedatului. Femeia era moartă de mult timp. Încercase cu pixeli și biți de la alte femei, reinstalase windowsul, căută prin yahoo-ul vechi și prin telefon perfuzii, femeia nu voia să prindă viață, din contra, încercările de resuscitare o urâțeau, așa că luă decizia radicală în cazul ființelor de biți și pixeli, salvarea frumuseții prin părăsirea undergroundului virtual.

La radio, câțiva savanți care nu reușeau să-și explice comportamentul nu-știu-cărei molecule în nu-știu-ce-condiții, ajung la concluzia ca Universul are cel puțin un privitor. Și cu mine, doi, își spuse bloggerul, hotărât din momentul acela sa nu mai participe la niciun proces de deformare a gândului, să nu mai asculte nicio șoaptă rostită în sistem binar și , mai ales, să nu mai facă nicio grefă de biți și pixeli, păstrându-și intactă anatomia sufletului.

Bloggerul nu știa că n-are nicio legătură cu ceilalți. Că el este dovada că a existat și a opta zi a Facerii. Și că, imperturbabil, Căderea continuă prin cea mai frumoasă formă a ei, dragostea.

Un hadith al Profetului spune că oamenii dorm, când mor se trezesc.

Ciorba de perișoare, atribut al frumuseții

 

Amice, numai tâmpiții sunt atrași ca muștele de rahatul unei frumuseți perfecte.                 Cele mai frumoase femei sunt alea atinse de nefrumusețe, cărora trebuie să le prinzi, ca un plasture, prin locurile ciobite, câte-un surâs, un youtube, un cuvânt sau dracu știe ce mai pierd sau rătăcesc ele prin arealul nostru.

Nu-ți va ieși întotdeauna. Nu te panica. Până si  Pygmalion are o mulțime de ratări. Nu toate au material de Galatee. Important e sa încerci, singura poruncă în religia asta e că dacă ajungi în iad, nu te oprești,  mergi mai departe cărând cu tine trusa de scule pentru reparat hazardul. Să ai pregătit un descântec și limba liberă pentru o cruce pe cerul gurii înainte de a o săruta și a-i da viață, riști să te îmbolnăvești de dragoste și poți fi expulzat într-un spațiu tetradimensional în care timpul e doar o dungă, Universul nu suportă perechile.

În rest, să te ferești, amice, de femeia- insulă. O recunoști după tristețea-i agățată la uscat în boababi. O faci frumoasă doar prinzându-i de picioare lespezi de albastru rătăcite de ea în vis, altfel dispare în cenușiul zilei. Eu n-am reușit să găsesc albastrul care trebuie, încă târăsc pikamerul după mine, am încercat să trișez, i-am pus în brațe o corabie, am încercat să-i răscumpăr toate nopțile în care a dorit să danseze și n-a putut și toate cuvintele pe care a dorit să le audă și nu le-a auzit…Degeaba. A dispărut. Am strigat-o în toate porturile lumii- a, e, i, o, u. Nimic. E posibil să fi fost doar o festă pe care ți-o joacă, din când în când, creierul si biochimia sufletului.

Update.

Nu de mult, la nu știu ce etaj, dintr-un bloc din nu știu ce oraș, a fost zărită o ființă cu semnalmentele femeii -insulă făcând ciorbă de perișoare, lucru ce face praf teoria că acestea ar fi doar o specie rară aparținând regnului zeițelor