Ars poetica

Din distilarea luminii nu ies îngeri. Doar versuri şchioape, muiate în vodcă. Anafură pentru amante îngropate-n plictis.

Numai proştii mai înjugă îngerii la viață. Unui asexuat nu-i dai atribut ontologic. Poruncile s-au scris toate. Scribii, sastisiți, se ceartă pe diacritice

Menestrelii cantă povestea prințesei feniciene înşelate de zeu.

Femeia de serviciu strange PET-urile goale pe pianul dezacordat. Pe care candva negrul Sam canta „As time goes by”.

Anunțuri

Poveste. Recitindu-l pe Fowles (1)

Distanța dintre dorință şi obiectul ei nu este multiplu de pi. Încălecabil pe un deget. Unii spun c-ar fi singurul lucru scăpat din paradis. Neinscriptibil într-un algoritm mecanic al disperării. Alții spun că e doar un enunț factual. Paradigmatic.

A fost odată un tânăr prinț care credea în toate lucrurile, în afară de trei. Nu credea în prințese, nu credea în insule, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Și cum nu erau nici prințese, nici insule și nici vreun semn al existenței lui Dumnezeu în împărăția tatălui său, tânărul prinț îi dădu crezare.

Adecvarea gandirii la realitate cică e adevăr. Bleah! E un sărman oximoron patetic strecurat într-un set de reguli. Adevărăciune e doar o femeie. Semiotică pură. Restul sunt nişte carpeli cu care încercăm să ne validăm gradul de cunoaştere. Insipid, incolor şi fără miros.

Frumusețea este ceva de adaos. Ca ambalajul în jurul cadoului. Nu e cadoul în sine.

Eticul şi esteticul se confundă. Numai că primul nu e ştiință. Bulangiu mare, Wittgenstein. Ce confuzie parşivă poate să sădească. Ceea ce admirăm ne ucide prin reguli. Sau ucidem prin canoane. Ceea ce uram ne condamnă.

Fiecare moarte apasă asupra celor vii, fiecare moarte apasă cu povara grea a complicității; fiecare moarte este absurdă, lăsându-i pe ceilalți cu un sentiment de permanentă vinovăție și cu o tristețe fără sfârșit.

Trupul ca formulă matematică. Cunoaştere acestuia a priori sau posteriori? Incertitudine. Teoria jocurilor aplicată acestei suprafețe finite, dar fără margini. Îți iese de-o tristețe.
Și ne-am iubit, nu sex, ci dragoste, deși înțelept ar fi fost să facem numai sex.

Ştiințific, formula  fericirii e o sumă de alegeri sigure, de aşteptări asociate alegerilor riscante şi de erori de predicție a recompensei, adică diferențele dintre rezultatele previzionate şi cele experimentate. Hmm, cand ştiința nu poate ajunge la adevăr în sens transcedental, apare ca o finalitate incontrolabilă scepticismul.

Stăteam pe iarbă și ne sărutam. Probabil că zâmbești. Să stăm pe iarbă și să ne sărutăm, atât. voi, tinerii de astăzi, vă jucați cu trupurile cât vreți, vi le dați, vi le oferiți cât vreți. Noi atunci nu aveam voie. Dar voi, țineți minte, ați plătit prețul vostru: ați pierdut o lume bogată în mister și în emoții subtile. Nu numai specii de animale dispar, dar și specii de simțăminte.

Da, maifrenț, mantuirea e prin frumos, nu prin adevăr.

Aletheia. În sensul dat de wikipedia

Dragostea are nevoie de nemernici. Aluatul devenirii în celălalt trebuie frămantat în mainile acestora. Pentru a-şi susține nepredictibilitatea. Atribut. Garantat de antici. Quam minimum credulo postero. Neştiința a ceea ce va fi. Unealtă de a trăi. Lăsați siropurile. Dragostea aia împachetată în gesturi leşioase. Accidentul ăsta biologic este un rapt de viață. Nu se ajustează după tiparul niciunei religii, întamplări sau propoziții concluzive. E o stare de neascundere şi asta n-are legătură cu viața. Muritorilor, fiți nemuritori pentru o clipă!

Sunt un tip mizerabil

Noi nu am închis niciodată un cerc. Acea figură geometrică asociată perfecțiunii. Pe care preoți plictisiți o transformă într-un inel. Codul deontologic conjugal purtat ostentativ. Și ipocrit.

Noi am fost fractali. O serie infinită. Amestec de identic și diferit. După cea mai banală regulă a similarității, spune un tip deștept. Pe care Newton şi Euclid îl scuipă printre gratiile dogmelor mecanicii şi ale liniei drepte.

Am știut de la început că lumea nu încape într-un emcepătrat. Suntem ființe care funcționăm dihotomic. Ba maeștri ai suspiciunii. Ba mistici de serviciu. Și sufletul e un  *100#. Care îți răspunde în permanență că trebuie să reîncarci. Credit insuficient *

Am inventariat cuvintele. Începeau să sufere de lotofagie. Le-am epilat de sensurile banale și ne-am trezit că ușa pe care o deschidem zilnic scârție îngrozitor. Iar zidul unei biserici nu separă nimic. Până și gândul e un solfegiu zgâriat pe tăcerea lui Dumnezeu. Am tăcut.

Știam că nu putem scăpa de viciul de a ne visa și ne-am logat la cea mai voluptoasă așteptare.

Aceasta e o postare specială. Vine după o zi mizerabilă, cand n-am ştiut dacă sunt victima unei farse sau profitorul celei mai mari iubiri.

Locul geometric

Vom fi orbi cand va fi să ne vedem. Nu, nu ochii vor fi vinovați. Lumina va fugi către un nou big bang.

Ne vom recunoaşte după cuneiformele săpate în buze. Braille al aşteptării. Muşcate pană la sange.

Îți voi aduce cireşe. Parte din terapia depărtarii. Existențială. Mistică şi extrasenzorială le vei pune pe sfarcuri. Voodoo pană e gata cafeaua.

Ştiu că vei zambi şi îmi vei vorbi de failibilismul meu eşuat. Te voi ține strans de mană. Următoarea plecare va fi împietrire.

Ne va veghea urma. Secundă mutilată de legile fizicii.

Tu. Loc geometric definit pe hazard.

Quo vadis

 

Bonhoeffer arată cat de simplu putem fi creştini fără a împărți lumea în exclusivistele categorii „creştini” şi „necreştini” şi fără a transforma predica de pe munte despre beatitudine într-o banală etică de bun simț.

Creştinul trebuie să trăiască ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Aşa cum există oameni în stare să se sacrifice pentru alții, fără ipoteza de lucru Dumnezeu, fiind doar, în mod inconştient, creştini, tot astfel creştinii şi Biserica nu se pot refugia în lumea de dincolo. Nu se poate face din credință un bastion de apărare împotriva lumii. Trebuie refuzată imaginea acelui „Dumnezeu de umplutură”, care intervine atotputernic în cosmos şi în istorie. Imagine ireală, construită de religie pornind de la nevoile şi slăbiciunile omului.

Bonhoeffer, Dietrich, n-a fost un teolog izolat în turnul de fildeş al unei construcții teoretice. Pe 9 aprilie 1945 a fost spanzurat pentru că, intrat în Rezistență, a participat la complotul militarilor condus de amiralul Canaris.

Urbi et orbi

(…) Adevărata viaţă e în altă parte. Suntem însă în lume. Metafizica se iveşte şi se menţine în acest alibi. Ea este întoarsă către „altundeva” şi „altceva” şi „altul”. Apare ca o mişcare dintr-un „acasă ” pe care-l locuim şi îndreptată către o „străinătate”, către un dincolo.

(…) Dorinţa metafizică tinde către cu totul altceva, către cel absolut altul. La baza dorinţei, potrivit interpretării obişnuite, s-ar găsi nevoia, dorinţa ar marca o fiinţă săracă sau incompletă sau căzută din măreţia trecută. Dorinţa ar coincide, aşadar, cu conştiinţa a ce s-a pierdut. Ea ar fi în mod esenţial nostalgie, dor de întoarcere. Astfel formulată însă, ea nici n-ar bănui măcar ce e cel cu adevărat altul. Dorinţa metafizică nu aspiră la întoarcere. Se vorbeşte cu uşurinţă de dorinţe satisfăcute sau de nevoi sexuale, morale şi religioase. Dragostea însăşi e privită ca o foame sublimă. Dorinţa metafizică are o alta intenţie. Ea vizează ceea ce se găseşte dincolo de tot ce ar fi simpla satisfacţie. Cel dorit nu împlineşte dorinţa, ci o adânceşte. Dorinţa metafizică se hrăneşte cu propria foame. Ea nu anihilează distanţa. E un raport a cărui valoare stă în îndepărtare.

(…) Dorinţa metafizică nu mai e cerul, ci Invizibilul. A muri pentru cele nevăzute, iată metafizica. Însă aceasta nu vrea să spună că dorinţa se poate lipsi de acte. Doar că aceste acte nu sunt nici încheiere, nici mângâiere, nici liturghie ”

Emmanuel Levinas – ” Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate” -Ed. Polirom, Iaşi 1999, pag. 17-18

Parte a comentariilor la textul postat, undeva pe blog…

 

„Dorința are o poziție centrală în orice ființă omenească.Ca atare, cere o recunoaştere absolută, sub forma de apreciere sau iubire. De aceea e şi motorul lumii. Nu are legatură cu lumea pură a Ideilor. Dorința are legatura cu aspectul cantitativ al Ființei. Metafizica cu cel calitativ. Nu se exclud, nu se intrepatrund.

Înteleg (poate gresit) că tu vezi lumea ca dependentă în mod absolut, în propria existentă,  de hotărarea divinului ( a Centrului si a perferiei ca extensie a Centrului, aducandu-mi aminte de o altă chestie, punctul nu aparține liniei, e o limita a ei), făcand astfel posibilă relatia Dzeu-lume, nu ca sumă într-un sens cantitativ a celor doua straturi ale ființei, ci ca o relație calitativă, adica o relație în care lumea, care e altceva decat Dzeu, nu îl ajunge pe Dzeu ( în ordinea ființei), fiind o creatură a lui. Lumea ar atinge pe Dzeu dacă ar avea o existență indepedentă față de el. Lumea se deosebeste de Dzeu printr-o carență de ființă si nu printr-o ființa de alta natura, spun filozofii. A găsi în natura diferită a ființei un criteriu de definire a lumii ar insemna sa cădem in formula paradoxală Dzeu + lume= Dzeu”

Update, azi, 4.03.18

Pentru chestii d-astea intrasem în lumea wordpressului. Mi-a ieşit cu totul altceva.