101 cuvinte

Toate ferestrele au cel puțin un unghi drept și un „bună dimineața” extensie. Se extrag din haosul estetic al universului și aruncă cu piatra în oamenii singuri. Doar ele și nebunul din tarot au dreptul ăsta. Există nemișcare în mișcare se aude în scârțâitul lor ca din gura unui oriental înțelept în pustiu. Singura poezie pe care o știu ferestrele s-a întâmplat demult. Când pe drum un băiat s-a aplecat să prindă cureaua sandalei fetei și i-a atins glezna. În fiecare zi cei de la salub spală drumul și stropii murdari se preling pe geamul ferestrei. Pendulul camerei avortează impasibil iluzii.

Compoziția a VII. O anumită reprezentare a haosului și a depășirii acestuia

Mintea mea nu mai rătăcește. Nu mai contemplă nimic. Mi se îndeasă cu forță în creier gândurile lumii. Voiam să caut acea formă de beție în artă cerută de Nietzche și găsesc numai partituri de Gates sau Steve Jobs, dumnezeu să-l ierte. Conștiința e pe modul de avarie, mintea în standby. Funcții minime. Mi-e frică de acel diagnostic arendt-ian, banalitatea răului prin întreruperea conștiinței. Inteligența artificială îmi va spune că nu e mare diferență între niște linii de cod și lucrările lui Kandinsky. De acord, nu le înțeleg pe ambele, dar când privesc Punctele și Cercurile ăstuia din urmă mi se umezesc ochii. Conjunctivita artei, spune proletarul din mine. La punctele lui Gates mi se face foame. Cred că fac parte din marele scenariu consumerist al lumii.

Absurd. Și Dumnezeu.

„Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig. Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.  Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă. Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă. A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti. Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu «Rinocerii» la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul «Sf. Sava» care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3.000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl. Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.  Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: «Doamne, fă-mă să cred în Tine». Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu. S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea. În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu. Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov? În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.” (Le Figaro Litteraire”, a doua zi după moartea lui Eugene Ionesco)

Scurtă istorie

Fericirea a fost datată cu precizie în perioada în care oamenii erau atacați doar de fiarele sălbatice. Aveau voie să se scobească în dinți cu vârfuri de săgeată și selfie-urile din peșteri îi arătau ultracentral înconjurați de stele. Un zeu aiurit a scăpat o întrebare prin odaia lui Copernic și ăsta a șters chipurile oamenilor de pe pereții peșterilor. De atunci parcă nimeni n-a mai căutat răspunsuri pentru oameni, ci întrebări pentru stele. Doar un retardat s-a mai jucat un timp, adică toată viața, cu niște artefacte de genul „ce pot să știu ce trebuie să fac ce pot spera”. Istoria îl consemnează la conspiraționiștii contrarevoluției copernicane. Despre nefericire nu sunt date pentru a crea un model matematic. Singura proprietate demonstrată e că se divide la doi.

Buridan, Rembrandt și Korsten

Un măgar, flămând și însetat, este așezat la o distanță egală de o căpiță de fân și o găleată de apă. Și se tot uită și se tot gândește și moare nereușind să aleagă. Acesta e protocolul experimentului metafizic de secol paișpe prin care Buridan a încercat să  demonstreze existența liberului arbitru. Sau cum poți fi victima acestuia atât timp cât se ignoră determinismul.

În 2016, la Amsterdam, este dezvelită o pictură, portretul unui bărbat de treizeci de ani din secolul saptișpe, cu pălărie neagră și guler alb. Toată lumea admiră acest Rembrandt superb. Care nu e Rembrandt. E opera echipei lui Bas Korsten, un IT-ist care a analizat datele privind geometria, materialele, culorile lui Rembrandt. Și câțiva algoritmi pentru recunoastere facială. Lumea e în delir. De-acum putem face selfie cu Rembrandt, nu cu Iphone…

Mă tem că într-o zi va trebui să aleg între frumusețea unei arte explicată până la ultimul pixel și stângăcia frumuseții fără nicio explicație. Și o să găsesc liberul arbitru în cătușe.

 

 

 

Drumul de servitute

Mâine va fi prima zi de pace.

Azi îmi voi vinde la târg ultimile cuvinte. Cuvinte nespuse. Și nesupuse.

Tu vei lăcrima puțin, cum cere protocolul de prințesă. La colțul străzii, cavalerul cu buchetul de păpădii în mână îți va aștepta răbdător animalul dorință.

Vom reinventa cunoaşterea algebrică, fără salturi de felină la carotidă. Cunoaşterea prin nebunie va fi declarată caducă.

Statistica va consemna că a fost o iubire normală în spațiu, timp şi număr de incidente ce nu au necesitat îngrijiri medicale.

Vom absenta de la ceremonia ceaiului. Şi viața va redeveni acea absență motivată dintre două singurătăți.

Sau poate o prăvălie în care primul client beneficiaza de grațierea tuturor păcatelor.

Bufonii

Decor: o cameră goală. Doi pereți sunt tapetați cu curgerea aia a codurilor din Matrix, un pic stilizati, asemănător curgerii ceasurilor, aia a lui Dali. Al treilea perete, în mijloc, un ecran imens pe care  rulează, ca-n genericele cu navele de luptă din Star War, textul: Nu îți voi mai scrie. Aşteptarea mea va zgaria pe pereții clădirilor onomatopee specifice speciei. Vei acoperi, revoltată, cu cearceafuri, inciziile în piatră. Şi drumul pană la tine va mirosi a femeie coaptă. Sesquipedalofobia e frica de cuvinte lungi. Cea de cuvinte mari are numele tău. Nu mi te rătăci e doar un dativ, vei urla. Adevărul devine ficțiune cand ficțiunea e adevărată. Adevărul devine neadevăr cand neadevărul e real. Nu te speria. Chestia asta n-are legătură cu noi. E doar începutul unei poveşti chinezeşti. A pietrei. Pe tăramul iluziei.

Personaje:

Laptop E

Laptop A

Telefon k

Telefon C

Actul I

E: Nu m-am speriat. Aștept continuarea! Pare să fie interesantă china story!

C: E un text scurt. Aş fi vrut să-l fac haiku. Sfanta treime a poeziei. Nu e o poveste interesanta. E clasică: At Grand Central Station/ Like a blind turtle finding a log at sea:/ Our chance meeting. E un haiku de Hideo Kishimoto. Si ca sa nu fie stricat de o traducere – Şansa noastră de a ne întalni la Grand Central Station/ precum o scandură pe mare/ găsită de o țestoasă oarbă. Asta-i povestea, Erika.

E: E frumoasă, așa cum am zis! Oh, n-am zis? M-am gândit. Acum știi!
Țestoasa oarbă nu are cum să sesiseze că pe scândura ce plutește pe mare e cineva! Se pot face scenarii…câte vrei! Bogăția posibilităților și imposibilitatea șansei … O săptămână bună îți urez, castanman!

A: ai agatat ceva? 🙂

C: Ntzzz. Mi-am vandut sufletul 🙂

A: cat iti dau pe el?

C: E un suflet de sceptic, ce dracu’ să faci cu el?

A: Nu vreau sa fac nimic cu sufletul tau, dar mi se parea o marfa interesanta. nu suntem aici ca sa muncim pentru lucruri care nu ne sunt de folos?

C: Dacă ai şti cate m-au urat pentru sufletul meu aparent interesant 🙂

A: ce ti-au urat?!

C: M-au urat pentru ca prin mine descopereau că îndoiala e o formă de legătură între oameni la fel de puternică precum încrederea. Şi femeia nu rezista la indoială.

A: rezista. depinde de femeie. eu, cu prostituatele, m-am inteles bine. era de la sine inteleasa lipsa geloziei, asa ca, odata eliminata asta, nu ne ramanea decat sa facem impreuna mancare. sushi. paella. tocana. aveau asa o cinste, brother, de nu puteam sa inteleg ce le lipseste din miezul mintii ca sa se dea unui porc imputit, satisfacut ca isi baga ranga in asa catifea.

C: Amanta ca un master chef? Chiar că n-aveai cum să înțelegi. Tu-ți dădeai seama că în còmbinatia aia erai de fapt un condiment pentru obținerea umamiului

A:sunt un shinto in esenta, un pic de umami si un haiku suspinat m-ar inalta.

C: Shintoismul nu e revelat. E doar un naturalism religios. Pe un fond animist. Nu te văd aşa.

A: asta pentru ca nu ma vezi tu asa, nu pentru ca NU AR FI asa! i believe God lives in a mirror.

C: Dumnezeu e întotdeauna rama unei oglinzi. Altfel, de unde misterul?

A: scriu la ceva carte, am ajuns din aproape in aproape la El si tot ce mi-a ramas, a doua zi cand m-am trezit, a fost un mistic in sutana. intrase in lume prin Typheret si urina langa un smochin. m-a lasat sa castig polemica, dar nu am fost multumit, voiam sa cada in genunchi. a cazut. nu am fost multumit, voiam sa ma faca sa ma inalt. m-a facut. tot nemultumit. acuma, desi nu sunt sigur, cred ca m-a parasit aci.

C: Typheret? Chestia aia de la cabală? Amestecul dintre miracol, compasiune si ce o mai fi acolo? Lăudărosule :)Snob cu cană merge mai bine 🙂

A: dumnezeu intra in lume prin poarta formei. beauty. typheret 🙂

C: Metafizică a formei, n are legătură cu spațiul. Ubicuitate ca alibi pentru lipsa argumentelor. Singurul spațiu asociat lui a fost crucea răstignirii Fiului. Dar şi atunci privirea era indreptată către cer

A: am o carte, ti-as fi dat-o, dar suntem nitel cam departe amu. nu stiu cum.

C: Zi-o, poate o am în bibliotecă.

A: nu ai cum, o am de la un jew special, dragos

C: Jew-ul tău îl urăşte pe Cioran-ul meu. Sunt curios cu ce te-a păcălit. Cred că ți ai dat seama că eşti o marfă 🙂

A: Sunt. One of the finest, mate. Ajut multi oameni si o fac cu drag. Sepci nu mai dau, le am ispravit… in marinimia mea exagerata.

C: Eu sunt egoist. Avar, chiar. Fur de la toți. Ofer în schimb cecuri fără acoperire

A: eu joc un sah cu stockfish, e imposibil de batut. ii sparge si pe CM. dar stii ce? am facut vreo 4 remize :). nu clipi, ba, ca joc sah rapid cu stockfish! e greu sa il bati oricum, daca nu imposibil, fara studiu permanent, daramite sa scoti remiza cu el la highest level?!

C: Sonule, citeşte ceva de actualitate, lasă dracului curvele şi iarba si Marquez, plangeai ca un prost pe my sports cand a murit ăsta, trebuue să ne implicăm şi noi, ăştia atemporalii, în viața cetății…

A: bai coa’e, io nu ma implic in nimic. nici macar neutru nu is, ma doare la basca. nu o sa imi treaca mie timpul pe lume gandindu-ma la cine cu cine se freaca, in ce gaura si de ce. i don’t give a flying fuck.
in mintea mea de golan ordinar, nepasator si nesimtit socotelile is facute altfel: cum in faza initiala omul face sistemul, nu invers, asta fiind abia mai apoi, orice referendum, orice vot, orice tampenie politica si altele, bre, nu au nicio valoare. ca sa schimbam ceva, trimite tot romanu’ sa citeasca marquez. garantat, dupa astfel de lecturi, vom avea probleme mai putine si mai multa viziune. fara schimbare individuala, ce spui tu nu are nicio sansa, nicio valoare si poti sa bocesti in usa cacastoarei cat vrei, i still don’t give a flying fuck.
pe de alta parte, boborul roman e pe crunta cale de disparitie. desi am mai spus-o, o repet, este cel mai semnificativ exemplu: in scoala generala in care am invatat eu, inainte de 1990, erau vreo 6000 de copii i-viii, clase de la a la z (sectorul 6 are vreo 600 000 de locuitori, cea mai mare densitate de locuitori i guess din Ro…)- amu, politicianule, mai sunt doua clase 1, doua clase 2, doua clase 3 etc. fiecare a cate 20 de copii. restul is povesti degeaba.

C: Nu sunt, bă, pe politică 🙂 Mi-a plăcut familia aia tradițională- un bărbat şi mereu altă femeie.

A: ah. si ce vrei sa votezi, sa nu si-o traga lumea in dos, sa nu se sarute pe gura barbatii si pe sani unele pe altele femeile?! dar de ce, boss, cum ai mai avea tu porno ala de te uiti la el in mare erectie?!

C: Nu prea merg la vot. Am fost doar cand a trebuit să- l salvez pe Băsescu.

A: adica pe cel mai mitocan presedinte din istoria romaniei, promotor de udre si anastase, si videni? dar ce e cu tine, esti macinat de orbiri? sa il realegi?! ffs 0_o

C: Ai ghicit. Am fost îndrăgostit de Udrea. Ia Anastase Roberta e vecina cu mine, vărul ei mi-a spus vreo 10 ani „şefu” iar tac-su mi-a fost director. Ştii ce țâțe frumoase făcuse Roberta după ce a născut? Sper să şi le facă şi Udrea după naştere.

A: mie imi plac fetele mai finute.

C: Era culmea să ne placă şi aceleaşi femei. Oricum, PD-ul a avut cele mai frumoase țâțe din politica. Şi cele mai tari concerte. L-a adus pe Bregovici la Ploieşti, am stat la 5 m de el. Ăştia care sunt acum mi-au dat numai Fuego

A: eu zic sa incerci marquez! am cateva pe teava si nu ma hotarasc, mai ales daca ne pierdem in discutii despre domnisoare cu forme. eu as prefera sa vb cu ele, nu cu tine :P. zi-le si tu sa vina 🙂… si inca ceva: faptul ca nu construim spitale, ci biserici, assabisule, este usor explicabil: un om sarac si nescolit, la sfarsitul vietii, are nevoie de speranta ca exista viata „dincolo”, nu de pastile. stiu cum suna, dar ai sa vezi tu de ce. nu mai e mult.

C: Viata „dincolo”? Mate, dacă a-i şti cat de şucărit sunt că pentru a ajunge la Dzeu trebuie sa faci ocolul ăsta prin credința…

A: cu zepelinul se ajunge.

C: e periculos. Hidrogenul.

A: schimba si tu tema asta de blog, ca 5 cuvinte pe rand is nitel cam putine, sa moara marcela!

C: nu le am cu astea, parol…

A: da-le fetelor care te urmaresc acces la admin aahahaha, ele se pricep 😀

C: să-mi ceară, că le dau.

K: Castane, ce pula mea ai cu buda din fundul curții? Eu, mai mereu îți scriu activând în ea. Dacă m-ar duce capu’, filosofii aș face. Eh, oricum fac da’ nu le cuprind cuvintele.

C: Respect ritualul căcării. Fie şi numai pentru că gânditorul de la Hamangia nu era decât un biet constipat.

Sfârșitul actului I.

Două texte

Ni se dă doar o fărâmă de nebunie. Să n-o risipim…

1. Bloggerul îngropă o femeie frumoasă, făcută din biți și pixeli. Încercă să-și aprindă o țigară, nu reuși, chibritele nu mai sunt ce-au fost. Curios lucru, niciun fumător pe lângă el, semn că singurătatea poate fi cuantificată corect prin numărul celor ce-ți pot oferi un foc.  Trase husa, ca un doliu suprem, pe laptop. Cineva îi spuse că praful pe tastatură arată mult mai mult respect decedatului. Femeia era moartă de mult timp. Încercase cu pixeli și biți de la alte femei, reinstalase windowsul, căută prin yahoo-ul vechi și prin telefon perfuzii, femeia nu voia să prindă viață. Din contra, încercările de resuscitare o urâțeau, așa că luă decizia radicală în cazul ființelor de biți și pixeli, salvarea frumuseții prin părăsirea undergroundului virtual. Hotărî din momentul acela să nu mai participe la niciun proces de deformare a gândului. Să nu mai asculte nicio șoaptă rostită în sistem binar și, mai ales, să nu mai facă nicio grefă de biți și pixeli, păstrându-și intactă anatomia sufletului. Bloggerul nu știa că n-are nicio legătură cu ceilalți. Că el este dovada că a existat și a opta zi a Facerii. Și că, imperturbabil, Căderea continuă prin cea mai frumoasă formă a ei, dragostea.Un hadith al Profetului spune că oamenii dorm, când mor se trezesc.

2. Sunt un hoț mărunt ce folosesc cuvintele ca șperaclu pentru desfacerea sertarelor secrete. Complici am un Nokia cu taste  și un cont de yahoo plin de spamuri.  Așa reiese din denunțul unei doamne onorabile căreia într-o noapte de iarna i-am desenat o fereastra în oglindă. Bănuind ca sunt un recidivist, a cerut in cazul meu pedeapsa maximă: uitarea si sechestru asigurator pe vocale. Am pledat vinovat. Pentru o pedeapsă la locul de muncă. Și pentru evitarea interzicerii unor drepturi civile fundamentale pe perioadă nedeterminată: dreptul de a ridica zmee de hârtie si de a coborî stele, adevărate, in palme. Pe cel de a crește fluturi îl pierdusem mai-nainte la un control de rutină al unui inspector HSEQ. Ăsta a constatat că toate căile  de acces către mine sunt, de fapt, iesiri de urgența. Sau invers. Nu mai țin minte. Avocatul mi-a spus ca am șanse mici. La percheziție mi-au găsit greieri în buzunare. Erau avansul pentru cumpărarea unei veri femeilor fără anotimp. N-am fost crezut. In datele de stare civilă figuram ca o entitate oarecare ce a prins viață din zăpada unei ierni ireale. Instanța a rămas in pronunțare.

Criză, monșer…

Speranța e doar o întâlnire reușită cu sinele. Băi, mă lași…

În lipsa uneltelor pentru o revoluție interioară, ne aruncăm în utopii. Folosind cunoașterea ca amintire. Praxisul ca motor al existenței. Empirism la baza viitorului. Factitatea lumii ne arată cât de nefolositoare ne e rațiunea. E doar un termen din psihanaliză. Amestecată cu ideologia arată ca spațiul unei crime.

Instinctul jocului s-a atrofiat. Libertatea individului e un marker al crizei experienței estetice. Acceptată, imposibil de supus unei analizei critice. Frumosul nu mai poate mântui lumea. E încă o constrângere. Iar mântuirea prin inteligență e nefunctională.

Lui Heideger, în textele sale târzii, îi plăcea să citeze, ca pe un psalm, un vers din Hölderlin- acolo unde-i pericol, este și salvarea…

 

Fabulă

Vaticanul i-a iertat pâna la urmă pe Beatles pentru blasfemia că s-ar fi crezut mai celebri decât Iisus. S-a invocat ca scuză  succesul ce i-a făcut să consume droguri și să trăiască desfrânat. Nu i-a iertat niciodată Pete Best, toboșarul cu care se formase trupa, un tip super la care au trebuit sa renunțe. Că așa le ceruse  casa de discuri cu care semnaseră în ’62. Pete a făcut o depresie îngrozitoare. În spital a întâlnit o femeie faină ce l-a salvat. Nu a mai performat. A renunțat la bani și faimă. E un instrumentist anonim de studio. Dar declară că e cel mai fericit om de pe pământ.

La douzeci de ani distanță, Dave Mustaine a părăsit Metallica. Tot la cererea unei case de discuri. Dar el nu voia să renunțe la bani și faimă. A amestecat totul cu depresia și orgoliul. A căutat cei mai tari instrumentiști. Și a tras lozul câștigător. Megadeth. Unul din cei „Big Four of Thrash”. Faimă și bani. Milioane de albume. De neexplicat, se consideră cel mai nefericit om de pe pământ.