Sorry…

Închis. Primesc marfă.

Reclame

Engolpion

Mi-am agățat în cuierul de pe hol mirosu-mi de tandrețe şi testosteron. Engolpion sătul de gatul episcopului. Sfarcurile tale au întocmit imediat un proces verbal privitor la eveniment. Indeniabil, sunt indiciile unei poveşti de iubire.

Poveste ca o sinucidere fără moarte. Precum se scuză în scris Malraux sătul de veacul religios. Încercand să evite daunele totale.

Noi facem dragoste tăcuți. Cuvintele fură timp. La sfarşit, gemetele noastre adunate n-ajung nici macar pentru o juma de haiku.

 

Liniile de cod ale wordpressistului mediu (1)

Toți microbii din corpul său ar cantări cat creierul. Vreun chil trei sute. Semn de proporționalitate

În anii 70 adulții wp-şişti aveau în medie 11,68 parteneri sexuali, pana în 2010 se ajunsese la 8, 26 şi cifra e în continuă scădere

Starea de îndrăgostire a wp-sistului durează maxim 17 luni, mai mult de atat ar însemna ca organismul să se autodistrugă din cauza concentrației anormale a dopaminei, norepinefrinei şi serotoninei din sange

Femeile wp-siste ard 160 de calorii mimand orgasmul si doar 27 la ăla real.

Citindu-l pe Graham Greene, wp-sistul mai adaugă una: generozitatea face parte din vulgaritatea lui.

Informațiile au în spate savanți serioşi. Lista liniilor de cod rămane deschisă.

Toute personne qui tombe a des ailes

Pe singurul tip deştept avut în război englezii l-au castrat chimic. Pentru asta şi-au oferit politicos scuzele cateva decenii mai tarziu. I-au fost transmise în iad. Ăsta sinucigandu-se între timp. De scarba lor, bănuiesc.

Pentru a verifica dacă un computer poate fi considerat om, englezul făcuse un test. Acum doi-trei ani, un algoritm a reuşit să convingă juriul că ar fi de fapt un băiat de treişpe ani.

Lumea se prăbuşeşte în incertitudine. Sau poate că de aici pleacă.

Gravitația lui Newton e caducă pentru deplasări apropiate de viteza luminii. Einstein, oportunist, pune la bătaie, în condițiile astea, teoria lui minunată. Planck, ironic, anunță că e fix pula teoria lui Einstein în primele clipe ale Universului. Nedeterminare cuantică. Dacă vreți să faceți ceva, uniți gravitația cu electromagnetica şi cu celelalte două…

Lumea, ca nedeterminare cuantică, e un poem.

Şi „toute personne qui tombe a des ailes” devine legea care anulează dimensiunea transcedentală şi neschimbătoare a timpului.

Imitatio Christi

Dumnezeul meu nu suferă de sindromul Stockholm ca ăilalți. E un ciudat. Face dragoste cu hazardul. Şi nu se jenează să-l sărute obscen la plecare. Nu are unelte pentru măsurat timpul şi distanța dintre oameni şi lasă bacşiş chelnerului poeme scrise pe şervețele.

Mahmur, îmi împrumută în fiecare dimineață şişul lui. Pentru sandvich. Din trup de femeie coaptă. Feliile ies subțiri, transparente. Nu mă satur niciodată. Şi rabd solemn pană a doua zi.

La țigară, mi-a şoptit că din cămaşa ei iese cea mai bună panză de corabie.

Dumnezeul meu ştie că viața n-are întrebări. Doar pereți anoşti pe care îi spargem zi de zi căutand femeia zidită de alții.

Vineri dimineața cand ea îşi face cafeaua…

Strânge-te puțin, iubi, fă-mi și mie loc în mine. Sunt obosit, încerc zadarnic să sparg ferestre în cerul ăsta declarat, statistic și arhitectonic, perfect. Nu-mi iese nimic. Dumnezeii, și ăia teiști și ăia panteiști, mă-njură că le tulbur odihna cu pickamerul meu ruginit. Niciunul n-are chef să privească, sprijinit pe pervaz, gloata

Fuga spre roșu aduce somnul mai ceva ca musca țețe. Treji mai sunt doar câțiva îngeri fără aripi puși să supravegheze iubirile mutilate de plictiseală. Bieți ciocli ce reușesc să le-ngroape, până la sfârșit, în banala și bovarica plimbare de duminică, în doi, cu coșul, prin hipermarket

Nu există alternativă imanentă la mizeria umană. Poate doar o altă mizerie. Nedefinibilă conceptual și neanalizabilă. Căreia îi spunem mister dintr-o comoditate a rațiunii. Nimeni nu mai răspunde întrebărilor puse în somn. Şi braille-ul ăla cu care descifram scrijeliturile sufletului a fost aruncat în lada cu păcate

Dă-mi, iubi, o gura de cafea amară. Şi hai să căutăm prin noi urme ale ființei create.

Mă tem ca singurul semn de sus va fi o flegmă disprețuitoare. Şi toți vom exclama fericiți – vai, cât de aseptică e !

Dezp(o)eticirea

Vine o zi în care va trebui să te dezp(o)eticești.

Să arunci la coș ultimele zdrențe ale penibilului tău donquijottism. Să-ți calculezi, fără să trișezi, masa critică a sufletului, adunând pe coloane, în Excel, marcșii, isușii și dezamăgirile. Pentru a uita de tăcerea spațiilor infinite și a servi cina cu nihilismul,  amanta aceea perfectă.

Poveștile de dragoste, adevărate, încep cu prepoziția „după”. Banal criteriu pentru ordine interioara. Sau motiv de revoltă. Sigur marker al indicibilului

Un „după” care începe când o altă ea, femeie haruspice, se va apleca asupra așchiilor trupului tău si va începe să-ți deseneze caligrafia mângâierilor nerostite.

Va da cu mir căpățânii rostogolite de pe butucul călăului și-ți va pune in loc o gutuie cât o toamnă.

Iți va încalța pașii cu vise copitate și va sculpta din cuvintele nerostite poem ciung pe buzele-ți arse. Din tăceri, curvele alea nervoase ce simt nevoia uneori să facă dragoste, nu-ți va face nimic.

Tribală, îți va oferi apoi sânul mirosind a timp nespurcat la veșnicie și te va face să simți sentimentul limitei, sufocându-te.

Femeia aceasta, complice la evaziunea vieții în gri,  va striga în fiecare noapte zeilor că ești un biet condotier al iluziei.