Dialog despre distanță

Degetele arse de neatingerea ta nu mai lasă amprente pe epiderma niciunei femei. Sunt un nebun inocent ce vrea să rezolve cuadratura cercului cu poeme. Utopia meliorista. Aia care dărâmă podurile şi zgârie norii de pe care sinucigaşii vor să se arunce. Dar nu e-n stare să deschidă o fereastră.

Să-mi vii cu vorba
Și ai venit.
M-ai iubit, da, tot așa
ca un contraceptiv expirat
tot așa cum
ți-a rămas sacoul cu picățele-picăturele
căzând
pe un umeraș, singur cuc între două fuste și-o cămașă
tot așa cum
simțeam lacrimile tale, pe dinăuntru
atingeam ca praful țesătura și încercam un exercițiu de memorie
pentru mai tarziu, cand voi fi plecat.

În fiecare zi cuvintele mele te pipăiau obscen. Un joc al seducției în care „bună dimineața” rămânea o felație niciodată finalizată. Ca hainele unei femei sosite pentru prima noapte de dragoste, cuvintele încă zac  împrăștiate prin cameră.

Erai disperat.
Iar eu eram disperată
nu cumva să mai fac încă un avort de vis.

Mda… Un aleph al incertitudinii. Cardinal al așteptării construite meticulos din infiniții mici ai clipei.

vezi? îți clipesc în ape niște cuvinte
– nu tăiați, dom’ doctor, nu mai tăiați din mine
mai simplu e cu o injecție anti-feminitate “adio,dragul meu”
și știți
asta sigur
sigur mă sterilizează, domnule doctor, vă rog
nu mai vreau
alt plod poetic din aceleași cuvinte aceeași specie
nu mai vreau să nasc cu durere un miracol cu un ADN diferit
din aceeași-eu și același-tu.

Degeaba strigi. Afară e doar ninsoarea. O sinucidere colectivă a îngerilor. Fără drept la slujbă de pomenire. Crăcile copacilor,  sârmă ghimpată ce-mi taie cheful de evadare. Ziua feliată subțire. Printr-o copcă încerc să prind cuvintele tale nedezlipite, încă, de buze.

Ce târziu e.
Nu mai am loc pe șervețelul de hârtie m-am șters până
mi s-a tocit creionul dermatograf s-a tocit de tot
nici măcar poezie nu mai pot scrie cu el pe la coada ochilor
n-a ramas loc nici pentru o frază și-un gest ca un punct
– cât de sexi ești – a doua zi pa –
și-am plecat.

Eu nu scriu scrisori de dragoste, ci mizere delațiuni. Rapoarte asupra unor acte, gesturi și mirări ucronice. Intimul devine extim.
Gestul de tandrețe a devenit aproape eroic. Visez la forma lui banală, de altădată. O  femeie să aibă curajul să mă întrebe, pe o coală albastră, scrisă la un Remington cu husă, dacă la mine plouă. Împrumută-ți un trup și vino să facem ordine. Știu că miracolele nu pot fi provocate. Am însă dreptul să mă mint singur. În aceeași măsură în care sunt mințit de ceilalți.

Mi-e rușine să fiu.
Dar sunt
atât de goală
și sterila acum
prea multe complexe
pentru care
iau pastile să nu
să nu mai semăn atât de mult cu mine însămi, Eva.
De pe sacoul tău mă zgârie gesturi formale, stinghere
iar telefonul deja s-a descărcat
am început să sângerez și mă doare
versul acesta olog.
Amorțește-mă cu o iluzie, domnule doctor
.

Te privesc precum marinarul bolnav de scorbut pânza zdrențuită a corăbiei.
Habar n-am să iubesc. Mușc până rămâne cotorul. Apoi pun semintele la uscat. Fiecare zi ciuguleste, flămândă, din ele  Batranii spun ca nu va mai fi acelasi rod.
Între cele spuse și cele nespuse e un spațiu al imanenței. Amestecat cu trupul tău. Mormânt al zeilor. Frumoasă nu e iubirea, ci prelungirea ei. Cea risipită în gesturile atât de stângace ale singurătății.

E târziu deja pentru tandrețe.
Am colții prea mari și mult prea însetați de sânge:
mă mușc în fiecare zi, de ceva vreme,
pana m-oi termina și
vezi de ce e prea târziu?
nu mai am piele sănătoasă pentru grefe.
The battery is off.

Nu sunt trist. Nici dezamăgit. Știam de mult că totul e plămădit de o zeiță cu mâinile murdare. Miros a parfum ieftin. Adulmecă-mă și cumpără-mă! Îti voi vinde iluzii ca un dumnezeu de umplutură.

Ce am uitat să privim…

…sărutul Îndrăgostiților lui Magritte. Un bolovan urcat de doi Sisifi. Ăla cu eșarfele alea ca o epidermă a sufletului. Sau ca niște giulgii. Interzisă cunoașterea exterioară. Infinitul e în noi. N-are nimic din tandrețea săruturilor lui Klimt. Mi se pare cel mai inteligent pictor. Deși unii i-au spus că e un artist al ficțiunii, în fiecare pictură de-a lui găsim lespezi din realul din spatele realului. Un Hawking al picturii acest bărbat cu melon. Hai, vii la New York?

Mărunțiș

Am strâns toate monedele pe care voiam să le arunc în fântânile ce-ndeplineau dorințe. Nu sunt multe, un pumn de copil. Nu mi-am dorit prea multe în viață. Unele sunt atinse de rugină. Altele mutilate de la rișca la perete sau piatra cu care încercam să le ochesc de la zece pași în praful unui drum. Le privesc și îmi dau seama cât de mic e universul. Le număr și iese de-un pahar de whisky. La radio spun că astăzi e ziua internațională a oamenilor de zăpadă. Una, două monezi pentru ochi, în loc de cărbune. Una, două pentru Caron.

Dacă nu sună telefonul, sunt eu…

Așteptarea e harul cu care m-a dăruit dumnezeu. Aștept atât de frumos încât ar fi și păcat să se-ntâmple ceva… (o chestie pe care am citit-o de mult și de care nu mai scap)

Dacă întorci la timp spatele celuilalt scapi de singurătate, așa îmi șoptește de fiecare dată în piață Zița, țiganca. E singura care vinde pe  bază de programări. Nu știu dacă discursul ăsta, politically correct, face parte din ghidul de bune practici al florăreselor. Știu că minte. Mai ales când spune că buchetele neridicate de pe tejghea sunt făcute pentru sufletul ei. Eu cred că sunt monade din marele tragic al vieții. Mă pișcă limba să-i spun că îndoiala salvează lumea de maniheism. E o formă de legătură între oameni la fel de rezistentă ca încrederea. O replică dintr-un film pentru prematurii din noi. N-ar întelege-o Zița, preaînțeleapta, decât dacă i-aș spune-o ca pe-o înjurătură scrâșnită.

Un text vechi…

Heei, nu sunt atat de catastrofă pe cat mă crezi! Merită să-ncerci! Muşcă! Uite, îți cedez telecomanda şi primul loc la baie dimineața. Îmi opresc din toată chestia asta doar zambetul provocat de părul tău ciufulit şi bucile ascunse, ca două feline, sub chiloții strimți. Ştiu, sunt nesimțit, mi-o spui în fiecare dimineață cand te ciupesc de sani, la cafea, aia pe care numai eu ştiu s-o fac la ibric. Încerc să-mi dreg comportamentul reprobabil cu un „…şi vine toamna iar, ca dup-un psalm amin-ul”. N-ajunge? OK. În plus, nu voi mai înjura cerşetorii la semafor. Dar voi păstra, să fie clar, mangaierea genunchiului tău în aşteptarea culorii verzi. Chiar dacă vom roşi cand ceilalți şoferi ne vor face semne obscene cu degetul mijlociu şi vor urla, frustrați, „fute-o, bă!”. Uite, nici nu voi mai scrie, ca golanii, cu graffiti, pe zidurile oraşului poeme, voi lasa doar pe frigider, prinse cu magneții ăia chicioşi, îndemnuri motivaționale, de la „fii fericită!” în sus. Ca semne ale reeducării mele. Şi-ți voi aduce şi-o ninsoare, de la reduceri, n-am prea multe posibilități, inginer, d-aia cu pete de noroi, gestul contează, nu mai stramba din nas.

Hai, încearcă, muşcă, nu e butaforie…

Inter alia

Statistic, cea mai mare tragedie din viața unui om de vârsta mea se petrece pe la opt ani. Când rupi penița stiloului de cinșpe lei în crăpăturile băncii de la școală. Viața fiecăruia dintre noi e săracă si după acest eveniment istoria nu mai consemnează decât chestii administrative, cum ar fi pierderea unei femei sau traversarea pe roșu cu brațele pline de poeme, jalnice portjartiere ale gândurilor noastre. Pe care, speriați și pudici, le acoperim cu mâinile. Nimic deosebit, bibliografia de specialitate îi pomenește pe Nietzsche în perioada de nebunie când își privea ore în șir mâinile și pe Macbeth, în aceeași ipostază, după crimă. După ce au trecut de la vânător la culegător, mâinile au devenit inutile. Hominizii le mai folosesc în cazul despărțirilor, însoțite de eșarfe sau batiste. Studiile tehnice spun că nu le poți folosi nici măcar la repararea unei aripi defecte. Nici unul din cele douăzecișisapte de oase nu se potrivește.

Ce dracu’ mi-a venit cu textul ăsta?

Să ningă mult/ ca-n frații Grimm/ și sub zăpezi/ să ne iubim…

https://youtu.be/xLnvFiF9jo8

Luni. Mesaj

 Hei, am iubit și eu odată pe Dumnezeu,
Cum iubește viermele rana.

Gândurile astea au pătruns ilicit în țesătura teritoriului meu. Miroseau a versuri de-ale Stelarului. Boemul ăla ignorat de critici și de lume. Prin el am reușit să aud pentru prima oară ecoul tăcerii.

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Oamenii care se întorc de la slujba alcoolului,
de la baruri și uscăciuni,
de-acolo de unde nu se sfârșește și nu se începe nimic.

Am plecat dintr-un ținut secetos,
de sub dragoste –
acolo arta izvora din platitudine
și cine mânca două litere
trebuia să moară.

Lipsesc hălci mari din mine. Pierdute în războaie cu sinele sau cu femei care nu vor ști niciodată ca fiecare cuvânt rostit e o tortură a timpului. Uneori în părțile lipsă lipesc câte o tristețe. Altoită pe solitudine

Noi suntem Abel și Cain –
Tu cine ești cu lanț de aur la gât,
Cu inele, fără măsele, șchiop și urât?
Poftim: între soare și creier
E malul de smoală
În care luneci curat
După lege și boală.
Poetul în haos are
Casă, cimitir, floare.

Nu sminti inima
Plecată în artă
Nici rădăcinile ierburilor albastre
Sus-puse, caldeenilor hartă.

E ceața limpede în care merg? Și visul
Cu bufnițe, profeți?
Doamna suavă din văzduh
Foșnet aruncă la poeți.

Palatele vechi
Scuturate, au ieșit –
Mai multe cârje și urechi.

Ce culori am: uitați-vă !
Fluieră vântul prin mine –
Un pescăruș alunecă și țipă
Sub cerul fraged al iubirii
Sunt un ocean cu munți fosforescenți
Și arbori monocelulari
În secolul ciudat și marțian.

Sună spre nord un clopot de cristal,
Are veșmântul lumii mele
Ori dansul cântecelor arse?

Într-o zi vei găsi caietul meu de poezii din liceu și vei fi surprinsă cât de mult seamănă viața noastră cu strofele alea pline de ștersături de la sfârșit.

O femeie bea marea bătrână din oglinzi,
dar nu-și vede ochii fără păsări
nici umbra – altădată fosfor.

Cum o să-mi așez viața în cadavru
la apus ori în peșteră, eu drum
spre altădată în acum?

Ps. Anexez la prezenta CV-ul Stelarului, doar doar într-o noapte veți arunca telecomanda și veți scuipa netul.

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilința;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol și flămînd?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea orașelor-
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni…
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mîinilor caută pîinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceața legilor lor;
Pe frunțile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temnița. Puneți lacăte bune fiarelor.”

Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Și spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare-
Vom avea pîine, pîine
Și-un kilogram de izmă pe masă.

Un poem

Într-o legendă a muritorilor, un tip, Iisus, călca pe ape.

Mult mai târziu, un alt tip, Dimitri, muritor şi rus, s-a apucat să calculeze viteza minimă de deplasare. Pentru a elimina discriminarea şi a putea pluti pe ape toți. Nu a reuşit.

Drept consolare, Cineva-ul ăla de care ne tot împiedicăm în singurătatea noastra i-a oferit la schimb lui Dimitri rezolvarea conjecturii lui Poincaré. Aia de i se spune, vulgar, formula Universului.

…dacă într-un spațiu închis tridimensional orice arc de cerc se poate micşora pană la un punct, acest spațiu este echivalent, topologic, cu o sferă tridimensională…

Clay Mathematics Institute i-a oferit imediat lui Dimitri premiul de un milion de dolari. Pentru rezolvarea uneia din cele şapte probleme de matematică ale mileniului.

Dimitri a refuzat. „Ştiu cum să guvernez Universul, pentru ce să mai alerg după un milion de dolari?”

Relativiştii, mai tarziu, au spus că energia dă geometria. Doar vorbe. N-aveau matematică pentru asta.

Matematica e intuiție și logica în matematică e patologie, a plătit sec Poincaré, un filozof nefilozof. O chestie ce l-a ruinat pe Peano de tot logicismul său. Russel, rușinat, și-a aruncat la coș axioma infinitului şi axioma adevărului.

Departe de toată nebunia, Dimitri e în continuare şomer. Într-un apartament din St. Petersburg, habar n-are ce să facă cu universul. Are grijă de mama sa. Îi ignoră pe toți. Se mai joacă din cand în cand cu entropia. Dacă se produce o singularitate, aceasta poate fi descrisă şi controlată, zice rusul folosind fluxul lui Ricci.

Şi tare mă tem, privind singularitatea asta controlată, că depresia e doar matematică intuitivă. Aceasta e o poveste și trebuie tratată ca atare.